Cuplu și relații

Ce este infidelitatea emoțională și cum apare?

Infidelitatea emoțională este adesea mai greu de observat decât infidelitatea fizică. Mulți oameni cred că trădarea începe doar atunci când există un contact sexual, însă apropierea emoțională de o altă persoană poate afecta relația cu mult înainte.

„Nu s-a întâmplat nimic între noi.”

„Suntem doar prieteni.” „Doar vorbim.” „Nu s-a întâmplat nimic fizic.”

Aceste explicații apar frecvent atunci când un partener este confruntat cu o apropiere suspectă față de altcineva. Dar întrebarea este alta: începe infidelitatea doar în momentul contactului sexual?

În cele mai multe cazuri, răspunsul este nu. Infidelitatea fizică este adesea precedată de una emoțională – un proces în care atenția, timpul și intimitatea sunt investite treptat într-o altă persoană.

Ce este infidelitatea emoțională?

Infidelitatea emoțională apare atunci când unul dintre parteneri dezvoltă o legătură afectivă cu altcineva, afectând exclusivitatea relației de cuplu.

Nu presupune neapărat contact fizic, ci apropiere emoțională, confidențe, sprijin și implicare afectivă care nu mai sunt oferite partenerului. De multe ori începe aparent nevinovat: un mesaj, o conversație sau o cafea, care, repetate în timp, creează atașament.

Cele 7 semne că infidelitatea emoțională a început deja

1. Prima persoană căreia îi scrii nu mai este partenerul

Ai o veste bună, o problemă sau o reușită și primul impuls este să o împărtășești altcuiva. Este un semn că centrul apropierii emoționale începe să se schimbe.

2. Ascunzi conversațiile

Ștergi mesaje, întorci telefonul cu ecranul în jos sau eviți ca partenerul să vadă discuțiile. Secretul este unul dintre cele mai clare semnale că au fost depășite anumite limite.

3. Aștepți cu nerăbdare mesajele acelei persoane

Verifici des telefonul, te bucuri când îți scrie și ești dezamăgit când nu o face. Atașamentul emoțional începe să se construiască.

4. Îi împărtășești lucruri pe care partenerul nu le mai știe

Confidențele creează intimitate. Dacă o altă persoană îți cunoaște mai bine gândurile și vulnerabilitățile decât partenerul, relația voastră începe să se modifice.

5. Începi să compari

„El mă înțelege mai bine.” „Ea mă ascultă.” Astfel de comparații idealizează persoana din exterior și accentuează nemulțumirile din cuplu.

6. Investești timp și energie emoțională

Nu contează doar câte mesaje schimbați, ci cât spațiu ocupă acea persoană în gândurile și emoțiile tale.

7. Îți spui că nu faci nimic greșit

„Suntem doar prieteni.” „Nu înseamnă nimic.” Aceste justificări sunt frecvente în relațiile care, fără intenție inițială, depășesc treptat limitele unei simple prietenii.

Orice prietenie este o infidelitate?

Nu. Oamenii pot avea prietenii autentice fără ca acestea să amenințe relația de cuplu.

Diferența o fac transparența și limitele. Întreabă-te:

• Partenerul știe despre această relație?
• Ai ascunde conversațiile?
• Ai spune aceleași lucruri dacă partenerul ar fi de față?

Dacă răspunsurile creează disconfort, este posibil ca relația să fi depășit deja granița unei simple prietenii.

Se poate opri înainte să devină fizică?

Da, dacă este recunoscută la timp. Infidelitatea emoțională nu înseamnă neapărat sfârșitul relației, dar ignorarea ei poate duce la o ruptură tot mai mare între parteneri.

Dialogul sincer, asumarea responsabilității și, uneori, terapia de cuplu pot ajuta la reconstruirea încrederii și a intimității.

Concluzie

Infidelitatea fizică începe rareori în dormitor. De cele mai multe ori, începe în conversațiile ascunse, în confidențele oferite altcuiva și în apropierea emoțională care îl îndepărtează treptat pe partener.

Cu cât aceste schimbări sunt observate mai devreme, cu atât cresc șansele ca relația să fie reparată înainte ca încrederea să fie pierdută.

Dacă te interesează și alte articole despre relațiile de cuplu, îți recomand să citești și:

• Love bombing – când iubirea pare prea frumoasă pentru a fi adevărată
• Silent treatment – când tăcerea devine o formă de control
• Overthinking în relația de cuplu – când începi să cauți semnificații în fiecare gest al partenerului

Bibliografie:

• American Association for Marriage and Family Therapy (AAMFT)
• Gottman Institute

Există momente în orice relație în care avem nevoie de timp pentru a ne liniști după un conflict. O pauză poate fi sănătoasă atunci când ne ajută să ne reglăm emoțiile și să revenim la o conversație calmă. Însă există o diferență importantă între a avea nevoie de spațiu și a folosi tăcerea pentru a pedepsi sau controla.

Atunci când unul dintre parteneri refuză intenționat orice comunicare, ignoră prezența celuilalt și îl lasă să trăiască în incertitudine, vorbim despre ceea ce literatura de specialitate numește silent treatment.

Ce este silent treatment?

Silent treatment reprezintă refuzul deliberat de a comunica cu scopul de a pedepsi, controla sau manipula emoțional o altă persoană.

Nu este vorba despre câteva ore în care cineva își dorește să se calmeze, ci despre o tăcere prelungită, lipsită de explicații și urmată de refuzul constant al dialogului.

Persoana poate:

• să nu răspundă la mesaje sau apeluri;
• să evite orice contact vizual;
• să se comporte ca și cum partenerul nu ar exista;
• să refuze orice explicație;
• să întrerupă comunicarea pentru zile sau chiar săptămâni.

Silent treatment sau nevoie de spațiu?

Aceasta este una dintre cele mai importante diferențe.

Într-o relație sănătoasă, un partener poate spune:

„Sunt foarte supărat acum. Am nevoie de câteva ore să mă liniștesc, apoi discutăm.”

Aceasta este o limită sănătoasă.

În schimb, silent treatment înseamnă:

• dispariție fără explicații;
• ignorare completă;
• lipsa oricărui termen privind reluarea dialogului;
• folosirea tăcerii pentru a provoca suferință.

Diferența nu este dată de lipsa comunicării în sine, ci de intenția din spatele ei.

De ce doare atât de mult?

Ființa umană este construită pentru conectare. Atunci când persoana importantă din viața noastră ne retrage brusc atenția și comunicarea, creierul percepe această experiență ca pe o amenințare.

Numeroase cercetări arată că excluderea socială și respingerea activează aceleași rețele cerebrale implicate în procesarea durerii fizice.

De aceea, multe persoane descriu silent treatment-ul ca pe o experiență extrem de dureroasă.

De ce recurg unii oameni la silent treatment?

Uneori, persoana nu a învățat să gestioneze conflictele, se teme de confruntare sau evită emoțiile intense.

În alte cazuri însă, tăcerea este utilizată intenționat pentru a controla relația.

Partenerul învață că, dacă își exprimă nemulțumirea sau stabilește limite, va fi „pedepsit” prin retragerea afecțiunii și a comunicării și în timp, începe să evite conflictele de teamă să nu fie ignorat din nou.

Ce efecte are asupra relației?

Atunci când acest comportament se repetă, relația începe să se schimbe.

Unul dintre parteneri ajunge să meargă permanent „pe vârfuri”, să își cenzureze opiniile; să evite orice discuție dificilă și chiar să renunțe la propriile nevoi.

Cum poate ajuta psihoterapia?

Psihoterapia îi poate ajuta pe parteneri să înțeleagă ce se ascunde în spatele tăcerii.

Uneori este vorba despre frică, rușine sau dificultăți de exprimare.

Alteori, tăcerea face parte dintr-un tipar mai larg de manipulare emoțională.

În terapie pot fi dezvoltate modalități sănătoase de reglare emoțională, exprimare a furiei și rezolvare a conflictelor fără retragerea comunicării.

La începutul unei relații, este firesc să ne simțim entuziasmați. Ne dorim să petrecem cât mai mult timp împreună, să trimitem mesaje, să facem surprize și să ne exprimăm afecțiunea. Însă există situații în care această intensitate depășește limitele unei apropieri sănătoase și devine un instrument de influență și control. Acest fenomen este cunoscut sub numele de love bombing.

Deși la început poate părea povestea de dragoste la care mulți visează, în timp, love bombing-ul poate deveni primul pas într-o relație dezechilibrată și chiar abuzivă.

Ce este love bombing-ul?

Termenul love bombing descrie un comportament prin care o persoană copleșește partenerul cu atenție, declarații de iubire, cadouri, complimente și promisiuni grandioase într-un timp foarte scurt.

Scopul nu este neapărat construirea unei relații autentice, ci crearea unei legături emoționale foarte puternice, astfel încât celălalt să devină rapid dependent afectiv.

Nu orice gest romantic reprezintă love bombing. Diferența este dată de intenție, ritm și ce urmează după această etapă.

Cum se manifestă?

Love bombing-ul poate include:

• declarații de iubire foarte devreme („Ești sufletul meu pereche”, „Nu am mai simțit niciodată așa ceva”);
• dorința de a vă muta împreună sau de a face planuri pe termen lung după foarte puțin timp;
• sute de mesaje și apeluri zilnic;
• cadouri costisitoare sau gesturi spectaculoase;
• dorința de a petrece fiecare moment împreună;
• idealizarea excesivă („Ești perfectă”, „Nu ai niciun defect”);
• convingerea că relația este „specială” și diferită de toate celelalte.

La început, toate acestea pot fi percepute drept dovezi ale unei iubiri intense. Totuși, ritmul foarte accelerat este adesea primul semnal de alarmă.

De ce apare love bombing-ul?

Nu toate persoanele care practică love bombing au aceleași motive.

Uneori comportamentul apare la persoane cu un stil de atașament anxios, care se tem intens de abandon și încearcă să securizeze relația cât mai repede.

În alte situații, love bombing-ul este utilizat conștient pentru manipulare și control, fiind întâlnit mai frecvent în relațiile cu persoane care prezintă trăsături narcisice sau alte dificultăți de reglare emoțională.

Indiferent de motivație, efectul asupra partenerului poate fi asemănător: o apropiere rapidă, urmată de confuzie și dezechilibru.

Ce se întâmplă după perioada de „lună de miere”?

În relațiile sănătoase, apropierea crește treptat, iar afecțiunea rămâne relativ constantă.

În cazul love bombing-ului, după perioada inițială apare adesea o schimbare bruscă.

Persoana care până ieri trimitea zeci de mesaje poate deveni rece sau distantă, complimentele sunt înlocuite de critici, disponibilitatea dispare, iar celălalt începe să se întrebe: „Ce am făcut greșit?”

De multe ori nu a făcut nimic.

Această alternanță între apropiere și retragere creează o stare de nesiguranță care îl determină pe partener să depună tot mai multe eforturi pentru a recupera afecțiunea de la început.

De ce este atât de greu să pleci?

Paradoxal, nu afecțiunea oferită constant ne ține cel mai mult într-o relație, ci momentele rare și imprevizibile în care aceasta reapare. Alternanța dintre apropiere și respingere alimentează speranța că lucrurile vor redeveni „ca la început”, ceea ce face desprinderea mult mai dificilă.

Creierul începe să caute permanent momentele în care partenerul revine afectuos, iar relația poate deveni asemănătoare unui joc de noroc emoțional.

Persoana ajunge să creadă:

• „Dacă mă străduiesc suficient, va redeveni omul de la început.”
• „Știu că mă iubește, doar trece printr-o perioadă dificilă.”
• „La început era perfect, deci problema trebuie să fie la mine.”

În realitate, omul de la început poate să fi reprezentat doar o etapă de seducție, nu funcționarea obișnuită a relației.

Cine este mai vulnerabil?

Oricine poate deveni victima love bombing-ului. Totuși, riscul este mai mare la persoanele care: au trecut prin relații în care au primit puțină afecțiune, au o stimă de sine fragile, se simt foarte singure, au trăit experiențe de abandon în copilărie, tind să își pună propriile nevoi pe ultimul loc.

Atunci când cineva oferă exact ceea ce ai simțit că ți-a lipsit toată viața, este firesc să fie dificil să observi semnalele de alarmă.

Cum faci diferența dintre iubire și love bombing?

O relație sănătoasă nu se construiește în câteva zile.

Iubirea autentică are timp să cunoască omul din față, inclusiv defectele lui.

Love bombing-ul se îndrăgostește mai degrabă de o imagine idealizată decât de persoana reală.

Întreabă-te:

• Pot să spun „nu” fără să mă simt vinovat?
• Îmi respectă limitele?
• Relația evoluează natural sau mă simt împins să iau decizii foarte repede?
• Simt că pot fi eu însumi sau încerc permanent să nu îl dezamăgesc?

Răspunsurile la aceste întrebări pot spune mai multe decât declarațiile romantice.

Cum poate ajuta psihoterapia?

După o astfel de experiență, multe persoane ajung să nu mai aibă încredere nici în propriile percepții.

Psihoterapia poate ajuta la: identificarea tiparelor relaționale repetate, reconstruirea încrederii în propriile emoții, înțelegerea vulnerabilităților personale, dezvoltarea unor limite sănătoase, recâștigarea sentimentului de siguranță în relațiile viitoare.

Uneori, conflictul nu vorbește despre problema din fața voastră. Vorbește despre relația dintre voi.

„Ne certăm din lucruri mărunte.”

Este una dintre afirmațiile pe care le aud în cabinet.

De ce avem mereu aceeași ceartă? Este o întrebare pe care o aud frecvent. De cele mai multe ori, răspunsul este diferit de cel la care se așteaptă partenerii.

Unii îmi vorbesc despre treburile casei. Alții despre bani, copii, telefon, timpul petrecut la serviciu sau relația cu familia extinsă. La prima vedere, fiecare cuplu pare să aibă o problemă diferită.

Totuși, după ce îi ascult, îmi dau seama că aproape toți pleacă din ceartă cu aceeași concluzie:

„Ne certăm mereu din aceleași lucruri.”

În acel moment, nu mă grăbesc să caut soluții și nici să stabilesc cine are dreptate. Mă interesează mai întâi să înțeleg conflictul.

Există câteva întrebări pe care le pun aproape fiecărui cuplu.

Cum începe cearta?

Cine deschide discuția?

Cine ridică tonul?

Cine se retrage?

Cine încearcă să îl convingă pe celălalt?

Dar mă interesează la fel de mult și cum se termină.

Ajungeți la o concluzie?

Își cere cineva iertare?

Vă simțiți înțeleși sau doar renunțați la discuție pentru că sunteți prea obosiți să continuați?

Felul în care se desfășoară și se încheie o ceartă spune, de multe ori, mai multe despre relație decât motivul care a declanșat-o.

Uneori, cearta este simptomul, nu problema

Una dintre greșelile pe care le facem este să încercăm să rezolvăm doar subiectul ultimei certe.

Dacă discutăm doar despre cine face mai multe treburi în casă, cine întârzie sau cine răspunde mai greu la telefon, există riscul să tratăm simptomul și să ignorăm adevărata problemă.

În cabinet încerc să înțeleg dacă acea ceartă este problema sau doar felul în care relația exprimă o dificultate mai profundă.

Uneori descoperim resentimente acumulate de ani de zile. Alteori, o ruptură a încrederii provocată de o infidelitate, de o suspiciune de infidelitate rămasă fără răspuns sau de alte experiențe care au afectat sentimentul de siguranță dintre parteneri. În alte situații, în spatele conflictului găsim insatisfacție în viața sexuală, tensiuni persistente cu familiile de origine sau sentimentul că cei doi nu mai evoluează în aceeași direcție.

Nu orice ceartă ascunde o problemă majoră. Dar atunci când aceeași ceartă se repetă luni sau ani la rând, merită să ne întrebăm dacă nu cumva discutăm despre simptom, în timp ce adevărata dificultate rămâne nevăzută.

Dincolo de ceartă există o poveste

Când un partener spune:

„Fac numai eu totul în casă.”

nu presupun că problema este împărțirea responsabilităților.

Încerc să înțeleg ce înseamnă această situație pentru el.

Vorbește despre oboseală?

Despre lipsa de sprijin?

Despre sentimentul că este singur în relație?

La fel, când celălalt spune:

„Orice fac, tot nu este suficient.”

mă interesează ce a auzit în reproșul partenerului.

Poate a auzit că nu este suficient de bun.

Poate că eforturile lui nu sunt văzute.

Poate reacționează la experiențe mai vechi, care se reactivează în relația actuală.

În psihoterapie, rareori conflictul rămâne despre treburile casei, bani sau telefon. De cele mai multe ori, ajungem să vorbim despre nevoia de a fi văzut, apreciat, sprijinit și important pentru persoana iubită.

Poate că adevărata întrebare nu este:

„Cum facem să nu ne mai certăm?”

Ci:

„Ce încearcă această ceartă să ne spună despre relația noastră?”

De multe ori, răspunsul la această întrebare schimbă complet felul în care cei doi își privesc conflictul.

Bibliografie selectivă

• Bowlby, J. – A Secure Base
• Hendrix, H. & Hunt, H. L. – Getting the Love You Want
• Johnson, S. M. – Attachment Theory in Practice

„Nu mai știu dacă lupt pentru relația mea sau doar mi-e teamă să plec.”

Este una dintre cele mai dificile întrebări pe care le aud în cabinet.

De cele mai multe ori, ea nu vine din partea unor oameni care nu se mai iubesc. Vine din partea unor oameni care au obosit. Au încercat să repare, au făcut compromisuri, au sperat că lucrurile se vor schimba și, la un moment dat, au ajuns să nu mai știe dacă luptă pentru relație sau doar împotriva propriei suferințe.

Nu există o regulă care să spună când trebuie să rămâi și când trebuie să pleci. Fiecare relație are povestea ei. Există însă câteva repere psihologice care ne pot ajuta să luăm o decizie mai clară și mai puțin influențată de frică sau vinovăție.

Orice relație trece prin conflicte. Important este cum vă certați.

Mulți oameni cred că o relație sănătoasă este aceea în care partenerii nu se ceartă aproape niciodată. Cercetările din psihologia relațiilor arată însă că nu lipsa conflictelor face diferența, ci modul în care acestea sunt gestionate.

Două persoane se pot certa și, la final, să se simtă mai apropiate decât înainte. Alte două persoane pot evita orice conflict, dar să trăiască ani întregi în răceală și resentimente.

În timpul unei certe se vede, de fapt, calitatea relației. Reușiți să vă ascultați sau încercați doar să demonstrați că aveți dreptate? Criticați comportamentul sau atacați persoana? Există respect chiar și atunci când sunteți furioși?

John Gottman, unul dintre cei mai cunoscuți cercetători ai relațiilor de cuplu, a observat că nu intensitatea conflictelor prezice despărțirea, ci prezența unor comportamente precum disprețul, umilirea, defensivitatea sau retragerea completă din dialog.

Cu alte cuvinte, nu certurile distrug relația. Felul în care doi oameni aleg să se poarte unul cu celălalt în timpul lor poate face acest lucru.

De ce aceeași ceartă este trăită atât de diferit?

Un aspect pe care îl explic adesea în cabinet este că, într-un conflict, nu reacționăm doar la ceea ce spune partenerul.

Reacționăm și la propria noastră istorie.

Dacă ai crescut într-un mediu în care critica era frecventă, este posibil ca orice observație din partea partenerului să fie resimțită ca o dovadă că nu ești suficient de bun.

Dacă ai trăit abandon sau respingere, o simplă retragere a partenerului în timpul unei discuții poate activa o teamă intensă că vei fi părăsit.

Iar dacă ai învățat că, pentru a fi iubit, trebuie să îi mulțumești mereu pe ceilalți, este posibil să eviți conflictele cu orice preț, chiar dacă asta înseamnă să renunți constant la propriile nevoi.

Din acest motiv, într-o relație nu se întâlnesc doar doi adulți. Se întâlnesc și experiențele lor de viață, rănile lor și felul în care au învățat să se protejeze.

Când merită să lupți pentru relație?

Din experiența mea, merită să lupți atunci când există încă două lucruri esențiale: respect și disponibilitate.

Respectul înseamnă că, deși există conflicte, niciunul dintre parteneri nu îl umilește pe celălalt, nu îl controlează și nu îi anulează valoarea.

Disponibilitatea înseamnă că amândoi sunt dispuși să își pună întrebări incomode despre propria contribuție la problemele din relație. Nu caută doar vinovatul, ci și soluția.

O relație poate trece prin perioade foarte dificile și totuși să se vindece, dacă ambii parteneri aleg să lucreze împreună, nu unul împotriva celuilalt.

Când începi să lupți singur

Există însă un moment în care unul dintre parteneri simte că luptă singur. Încearcă să înțeleagă ce nu mai funcționează, propune soluții, își asumă partea de responsabilitate și este dispus să schimbe ceva. Celălalt evită discuțiile, neagă existența problemei sau pune întreaga vină pe partener.

În astfel de situații, întrebarea nu mai este cât de multă iubire există, ci dacă mai există doi oameni care își doresc să construiască aceeași relație. Pentru că o relație nu poate fi reparată de o singură persoană.

De ce este atât de greu să pleci?

Din afară este ușor să ne întrebăm: „Dacă suferă atât de mult, de ce nu pleacă?” Pentru cel care trăiește relația, lucrurile sunt însă mult mai complexe. Nu ne atașăm doar de persoana de lângă noi, ci și de speranța că lucrurile se vor schimba. Tocmai de aceea, despărțirea poate trezi teamă, anxietate și un profund sentiment de nesiguranță. Uneori, oamenii nu rămân pentru că sunt fericiți, ci pentru că despărțirea pare mai greu de suportat decât suferința pe care o cunosc deja.

Cum poate ajuta psihoterapia?

Mulți oameni cred că terapeutul le va spune dacă să rămână sau să plece.

În realitate, acesta nu este rolul psihoterapiei.

Rolul ei este să te ajute să înțelegi de ce această decizie este atât de dificilă.

Ce te ține în relație? Iubirea? Speranța? Frica? Vinovăția? Convingerea că nu vei mai găsi pe altcineva? Dorința de a salva familia? Sau poate un tipar vechi, în care ai învățat că trebuie să suporți foarte mult pentru a fi iubit?

Uneori, răspunsurile la aceste întrebări schimbă complet perspectiva.

În terapia de cuplu, obiectivul nu este ca oamenii să rămână împreună cu orice preț. Obiectivul este să înțeleagă dacă relația mai poate deveni un spațiu sigur pentru amândoi.

Din cabinetul psihoterapeutului

De-a lungul anilor am observat că oamenii care își pun întrebarea „Mai merită să lupt?” sunt rareori oameni care renunță ușor.

De cele mai multe ori, sunt cei care au luptat deja foarte mult.

De aceea, înainte să ia o decizie, îi invit să răspundă la o altă întrebare:

„Mai luptăm amândoi pentru relație sau doar unul dintre noi?”

În loc de concluzie

Cred că întrebarea cea mai importantă este  „Cum mă simt în această relație?”

Mă simt ascultat/respectat? Pot fi eu însumi fără teamă? Există loc pentru dialog și schimbare?

Dacă răspunsul este „da”, poate merită să mai lupți.

Dacă, însă, ai ajuns să îți pierzi liniștea, încrederea în tine și sentimentul de siguranță, poate că cea mai importantă relație pe care ai de salvat este relația cu tine însuți.

Sursă imagine: Foto de Vitaly Gariev, prin Pexels.

Sintagma “parteneriat conștient” folosită în contextul relației de cuplu produce confuzie din cauza că i se atribuie o înțelegere mai degrabă avocățească decât psihologică. Sau cel puțin așa spun o mare parte dintre cuplurile care vin în cabinetul meu. În credința colectivă, iubirea nu necesită efort, ea doar există și rezolvă toate problemele relației de cuplu. Ei bine, realitatea demonstrează că nu este așa. Chiar și în cele mai pasionale și iubitoare cupluri se poate degrada relația, apar neînțelegerile, sentimentul de singurătate în doi, neîmplinirea sau alte trăiri care se unesc sub umbrela a ceea ce numim insatisfacție în cuplu sau cuplu disfuncțional.

Și totuși, dacă se iubesc, de ce ajung unii parteneri în această situație?

Pentru a le răspunde la această întrebare clienților mei, le explic în primul rând din câte entități este format un cuplu, și anume din trei, nu din două: fiecare partener în parte și relația dintre ei la care participă amândoi. Această idee preluată de la psihologul francez Jacques Salome ajută la o mai bună înțelegere a contribuției proprii la relația comună, responsabilizând totodată. Spre exemplu, dacă periodic pun în relația mea critică, uitând de toleranță, relația – ca o grădină care în loc de apă și soare primește doar soare și se usucă – așa și relația se degradează. Ca urmare, îndemn să vă întrebați zilnic: Ce am pus în grădina relației mele azi? Am pus înțelegere, suport, admirație sau critică, neapreciere, indiferență?   

Un alt lucru pe care îi învăț este să ceară de la partener ceea ce au nevoie și să nu aștepte să le ghicească gândurile. O credință des întâlnită în cuplurile cu vechime și mai des în rândul femeilor sună cam așa: Suntem de 10 ani împreună, ar trebui să știe când îmi doresc și când nu să primesc o îmbrățișare sau un sărut. Fals. Faptul că relația durează de mulți ani nu înseamnă că dobândim calitatea de a citi gândurile celuilalt. Deci, dacă simți nevoia de apropriere cu partenerul tău nu aștepta să inițieze el, fă-o tu.

Suntem un cuplu dar tot personalități diferite rămânem. Asta presupune că simțim și avem nevoi diferite ceea ce este în regulă să fie așa.  Cu alte cuvinte, nu trebuie să ignorăm nevoile individuale (hobby-uri, activități sportive sau culturale etc). Dacă se întâmplă așa, cel care renunță nu va mai putea aduce în relație lucruri pozitive, ci doar frustrare.

Bineînțeles, fiecare cuplu își stabilește singur frecvența și durata cu care se întâmplă aceste “rupturi” din relație, prin negociere.

Trăgând o concluzie succintă deoarece subiectul este complex, parteneriatul conștient înseamnă că fiecare partener știe care este contribuția personală la bunăstarea sau din contră, degradarea relației; că știe să ceară ceea ce are nevoie și că se poate accepta pe sine și pe celălalt ca personalitate diferită care există și funcționează și în afara cuplului.