Traumă, pierdere și vindecare

Cum te poate ajuta psihoterapia

Trauma de umilință apare atunci când persoana experimentează, în mod repetat, situații în care este devalorizată sau rușinată.. Aceste experiențe pot avea loc în copilărie, în familie, la școală, în grupul de prieteni sau în relații importante.
Printre experiențele frecvente care pot genera această traumă se numără: criticile constante și severe; comparațiile cu frați sau colegi; ridiculizarea în public; respingerea emoțională; pedepsirea pentru exprimarea nevoilor și emoțiilor; bullying-ul sau hărțuirea.
În timp, persoana interiorizează rușinea și începe să creadă că valoarea sa depinde de performanță, aprobare și evitarea greșelilor.

În context profesional, trauma de umilință poate genera:

1. Perfecționismul excesiv
   Unii profesioniști devin extrem de exigenți cu ei înșiși. Muncesc peste măsură, verifică în mod repetat detaliile și au dificultăți în a delega. Greșelile minore sunt trăite ca dovezi ale propriei inadecvări. Pentru a preveni critica sau respingerea, persoana poate lucra excesiv, sacrificând odihna și echilibrul personal, ceea ce poate duce la suprasolicitare si burnout.
2. Frica de expunere și evitare
   Alte persoane evită promovările, prezentările publice, schimbările sau asumarea responsabilităților noi, de teamă că vor fi criticate sau umilite. Teama de a fi judecat poate conduce la defensivitate, hipersensibilitate sau tendința de a evita conflictele și exprimarea opiniilor, îngreunând relațiile profesionale.
3. Sensibilitate crescută la feedback
   Observațiile constructive pot fi percepute ca atacuri personale, declanșând anxietate, defensivitate sau retragere.
4. Nevoia constantă de validare
   Persoana caută confirmări repetate că munca sa este suficient de bună și se simte nesigură în lipsa aprobării externe.
5. Sindromul impostorului
   Succesul este minimizat, iar reușitele sunt atribuite norocului sau circumstanțelor favorabile.
   Mecanismul psihologic din spatele acestor comportamente este acela că persoana nu răspunde doar la situația prezentă, ci și la experiențele vechi de umilire. Critica unui superior poate fi resimțită similar cu vocea critică a unui părinte sau a unui profesor sever.

Cum ajută psihoterapia
Psihoterapia oferă un spațiu sigur în care persoana poate explora originile rușinii și poate construi o relație mai sănătoasă cu sine.

1. Identificarea experiențelor formative și schimbarea tiparelor relaționale
   Terapeutul ajută clientul să recunoască momentele în care s-au format convingerile de inadecvare și teamă de judecată, iar gânduri precum „Trebuie să fiu perfect” sau „Dacă greșesc, voi fi respins” sunt examinate și înlocuite cu perspective mai realiste.
2. Reglarea emoțiilor
   Clientul învață să tolereze rușinea, anxietatea și critica fără a intra automat în perfecționism, evitare sau autoînvinovățire.
3. Dezvoltarea autocompasiunii și schimbarea tiparelor relaționale
   Psihoterapia susține construirea unei atitudini interioare blânde, care reduce autocritica și crește încrederea în sine. Astfel, consecința acestor îmbunătățiri interioare ajută și la dezvoltarea unor relații exterioare mai calitative.
4. Întărirea sentimentului de valoare personală
   Persoana începe să își bazeze stima de sine pe propria identitate și valori, nu exclusiv pe performanțe și validare externă.

Concluzie
Psihoterapia oferă posibilitatea de a înțelege aceste mecanisme și de a construi o identitate profesională mai stabilă, bazată pe încredere, flexibilitate și respect de sine. Atunci când persoana nu mai este condusă de teama de a fi umilită, poate lucra cu mai multă libertate, creativitate și autenticitate. Asumarea oportunităților și provocărilor nu mai reprezintă o corvoadă; anxietatea de evaluare se diminuează; relațiile profesionale se îmbunătățesc; burnout-ul este prevenit; crește încrederea și satisfacția profesională.

Pe lângă anxietate, teamă și îngrijorare, pandemia generată de noul Coronavirus vine și cu sentimentul de pierdere.

Pierdem rutine, obiceiuri, planuri și siguranța financiară din cauza concedierilor sau a șomajului tehnic, uneori chiar persoane dragi, în cazurile cele mai dramatice. Echilibrul emoțional este pus la încercare și lipsa mobilității de mișcare nu ne ajută deloc, dimpotrivă. La toate acestea, pierderea sănătății poate avea cel mai mare potențial de a dezvolta o traumă individuală.

Persoanele care resimt puternic sentimentul de pierdere în această perioadă, parcurg următoarele etape:

Negarea, ea apare după aflarea veștii (pericolului infectării, concedierii, decesului unei persoane dragi) și se manifestă ca un mecanism de apărare inconștient împotriva fricii și a lipsei de resurse de adaptare. Recunoaștem o persoană care parcurge această etapă după afirmații percum: Nu există acest virus, nu am cum să mă îmbolnăvesc.

Este de la sine înțeles că o astfel de atitudine nu numai că este dezadaptativă, dar este și periculoasă deoarece angrenează  un comportament de expunere la virus prin nefolosirea metodelor recomandate de protecție.

Furia urmează după etapa negării și se caracterizează prin faptul că sentimentul de frică iese din zona inconștientă și vine în planul conștient. Persoana înțelege riscurile, pericolele, consecințele negative și se revoltă:  De ce mi se întâmplă numai mie, acum când îmi mergea așa de bine? Mereu pățesc așa!, Sunt cel mai ghiniost om din lume!

Negocierea cu propria persoană sau cu forțele externe: Dacă mă ajută Dumnezeu și scap cu bine din această încercare o să îmi vizitez părinții mai des. La fel prietenii. Alte persoane ar putea zice: După trecerea pandemiei am să fac mai mult sport și voi fi mai atent cu modul în care cheltui banii.

Urmează, depresia, etapa cea mai dificilă și cea care implică cele mai mari riscuri, în formele cele mai avasate și netratate poate determina actul suicidar.  Sentimentul de neputință, tristețea,  deznadejdea și convingerea că nu este nicio lumină la capătul tunelului pun stăpânire pe psihicul individului. Persoana nu se poate adapta la situația nouă de viață ceea ce îi aduce în plus și sentimentul de vinovăție, simțând despre sine că nu este în stare de nimic sau nu merită ceea ce are.

Cum după ploaie apare soarele, așa și în succesiunea etapelor procesului de pierdere, vine acceptarea. Acum, persoana nu numai că înțelege situația dar are disponibile accesări conștiente ale mecanismelor de coping (adaptare) și reziliență (capacitatea de a rezista și de a recăpăta echilibrul emoțional pe care îl avea înainte de apariția pandemiei).

În această etapă, persoana este adaptată la noua situație de viață și își găsește un stil de viață mulțumitor.

De cele mai multe ori, etapele pierderii sunt consecutive, însă se întămplă ca acestea să se amestece: o persoană se poate mai întâi infuria, ca apoi să intre în depresie, apoi să nege etc.

Situațiile de mai sus pot fi mai ușor depășite dacă:

• Sunt evitate suprageneralizările și gândurile negative de genul celor descrise în etapa furiei.
• Se face o evaluare a resurselor atât financiară, care să asigure traiul o perioadă mai lungă de timp, dar și a resurselor de sprijin emoțional – prieteni, familie, specialiști.
• Adaptarea planurilor vechi la situația actuală, renunțarea la cele vechi care nu mai pot fi duse la final.
• Se utilizează întrebarea miracol – eu o folosesc des în lucrul cu clienții și ajută la introspecție, dar totodată forțează persoana să își reprezinte mental viața de după pandemie și să afle ce ar putea face ei dar și cei de dragi pentru o adaptare cât mai eficientă. Ea sună așa: Dacă printr-un miracol, mâine dimineață când te trezești afli că a dispărut Coronavirus, cum ar fi viața ta? Dar a copilului tău sau a prietenilor tăi? ..etc.
• Avem așteptări realiste privind viitorul apropiat și revenirea la viața de dinainte de pandemie.

În cazul în care voi, membrii familiei sau prietenii voștri nu reușiți / reușesc să faceți față provocărilor pandemiei, puteți apela la ajutorul unui psihoterapeut care să vă ofere ședințe de psihoterapie on-line.