Legătura dintre bullying și depresie la maturitate

În urmă cu doi ani a intrat în vigoare legea anti-bullying și a început să aibă și efecte. Unele cazuri grave în care elevii au fost agresați de colegi au ajuns în instanță. Această formă de hărțuire nu este doar de natură fizică, se referă și la tachinare, excludere, presiune psihică. Atât legea, cât și societatea pun sub lupă agresorul, dar există mai multe nuanțe aici. Există și agresorii pasivi care îl susțin pe agresor și îl incită, iar acest comportament poate face la fel de mult rău.

Citește mai departe

Semnalele depresiei la adolescenți, în pandemie. 32% au consumat substanțe alături de prieteni conectați online

Izolarea cauzată de pandemia de Covid-19 a afectat adolescenții din toată lumea. O cercetare internațională arată că aproape jumătate dintre aceștia au consumat substanțe și alcool, chiar în absența „găștii” de prieteni. Unii au consumat împreună, prin intermediul tehnologiei. Carmen Buțerchi, psiholog și psihoterapeut pentru familie, cuplu și copil, explică de ce adolescența este o vârstă vulnerabilă și oferă pentru părinți un manual pentru a identifica momentul în care trebuie să apeleze la un specialist pentru copilul lor.

Citeste mai departe

Ce este parteneriatul conștient?

Sintagma “parteneriat conștient” folosită în contextul relației de cuplu produce confuzie din cauza că i se atribuie o înțelegere mai degrabă avocățească decât psihologică. Sau cel puțin așa spun o mare parte dintre cuplurile care vin în cabinetul meu. În credința colectivă, iubirea nu necesită efort, ea doar există și rezolvă toate problemele relației de cuplu. Ei bine, realitatea demonstrează că nu este așa. Chiar și în cele mai pasionale și iubitoare cupluri se poate degrada relația, apar neînțelegerile, sentimentul de singurătate în doi, neîmplinirea sau alte trăiri care se unesc sub umbrela a ceea ce numim insatisfacție în cuplu sau cuplu disfuncțional.

Și totuși, dacă se iubesc, de ce ajung unii parteneri în această situație?

Pentru a le răspunde la această întrebare clienților mei, le explic în primul rând din câte entități este format un cuplu, și anume din trei, nu din două: fiecare partener în parte și relația dintre ei la care participă amândoi. Această idee preluată de la psihologul francez Jacques Salome ajută la o mai bună înțelegere a contribuției proprii la relația comună, responsabilizând totodată. Spre exemplu, dacă periodic pun în relația mea critică, uitând de toleranță, relația – ca o grădină care în loc de apă și soare primește doar soare și se usucă – așa și relația se degradează. Ca urmare, îndemn să vă întrebați zilnic: Ce am pus în grădina relației mele azi? Am pus înțelegere, suport, admirație sau critică, neapreciere, indiferență?   

Un alt lucru pe care îi învăț este să ceară de la partener ceea ce au nevoie și să nu aștepte să le ghicească gândurile. O credință des întâlnită în cuplurile cu vechime și mai des în rândul femeilor sună cam așa: Suntem de 10 ani împreună, ar trebui să știe când îmi doresc și când nu să primesc o îmbrățișare sau un sărut. Fals. Faptul că relația durează de mulți ani nu înseamnă că dobândim calitatea de a citi gândurile celuilalt. Deci, dacă simți nevoia de apropriere cu partenerul tău nu aștepta să inițieze el, fă-o tu.

Suntem un cuplu dar tot personalități diferite rămânem. Asta presupune că simțim și avem nevoi diferite ceea ce este în regulă să fie așa.  Cu alte cuvinte, nu trebuie să ignorăm nevoile individuale (hobby-uri, activități sportive sau culturale etc). Dacă se întâmplă așa, cel care renunță nu va mai putea aduce în relație lucruri pozitive, ci doar frustrare.

Bineînțeles, fiecare cuplu își stabilește singur frecvența și durata cu care se întâmplă aceste “rupturi” din relație, prin negociere.

Trăgând o concluzie succintă deoarece subiectul este complex, parteneriatul conștient înseamnă că fiecare partener știe care este contribuția personală la bunăstarea sau din contră, degradarea relației; că știe să ceară ceea ce are nevoie și că se poate accepta pe sine și pe celălalt ca personalitate diferită care există și funcționează și în afara cuplului.

Atacurile de panică

Primul atac de panică sperie cumplit și de cele mai multe ori se sfârșește cu un apel la 112. Moartea pare iminentă. Pulsul crescut, senzația de sufocare si gheara de la inimă care strânge așa tare încât doar câteva minute par că mai sunt până când se va opri de tot, amplifică încleștarea mâinilor, transpirațiile și eventual greața.

Urmează perindarea pe la doctori de diferite specialități, analize peste analize, toate în graficele normale; o recomandare de vitamine, trimitere la psihiatrie, iar cei mai norocoși sunt îndemnați să caute și un psihoterapeut.

Cam asta povestesc pacienții care ajung la mine în cabinet, o mica parte dintre cei care au nevoie de ajutor specializat.  

Atacurile de panică pot fi diurne (de zi) sau nocturne (de noapte), iar ca frecvență zilnice sau chiar de mai multe ori pe zi, la distanță de câteva săptămâni sau luni.

Când poți începe să bănuiești că ai avut un atac de panică?

Putem spune că  avem atacuri de panică atunci când patru sau mai multe dintre simptomele de mai jos au ajuns în câteva minute la o intensitate mare, provocând un disconfort major. În plus, ele trebuie să se manifeste pe o perioadă de cel puțin o lună, la fel și sentimentul de ingrijorare că un nou atac poate avea loc oricând, împreună cu schimbarea de comportament care urmărește evitarea situațiilor despre care persoana începe să creadă că sunt potențial declanșatoare a atacurilor de panică: efortul fizic, situațiile necunoscute, consumarea anumitor alimente, etc.

Simptomele sunt:

  • frica de a pierde controlul sau de a înnebuni;
  • dificultăți de respirație;
  • amețeală sau leșin;
  • bătăi puternice ale inimii, puls crescut;
  • tremurat;
  • transpirație;
  • senzație de înecare;
  • sentiment de irealitate sau depersonalizare;
  • amorțeală sau furnicături;
  • înroșire;
  • senzație de frig sau cald;
  • dureri de piept sau disconfort;
  • dureri de stomac sau greață.

De ce au un efect atât negativ în viața individului?

Pentru că teama pentru apariția unui nou atac de panică, precum și preocuparea  pentru evitarea lui ajung să domine viața persoanei, influențând  relațiile pe care acesta le are cu sine, cu partenerul, cu familia extinsă, cele sociale dar și profesionale.

Persoana se teme din ce în ce mai mult să stea singură în casă sau să plece de acasă neînsoțită, evită deplasările lungi sau în locuri necunoscute, întâlnirile cu prietenii și familia extinsă sunt limitate și ele, concentrarea pe sarcinile profesionale este deficitară (am întâlnit cazuri în care păstrarea unui loc a fost imposibilă) sau dependența față de partener (care este investit cu rolul de a acorda primul ajutor) sunt doar câteva exemple de efecte pe care persoanele diagnosticate cu tulburare de panică le experimentează.

De asemenea, multe dintre persoanele care au atacuri de panică și nu beneficiază de tratament corespunzător ajung “abonații” serviciilor de ambulanță. Frica iminentă a morții este atât de puternică, încât, la fiecare episod se solicită serviciile de urgență.

Care sunt cauzele apariției atacurilor de panică și a tulburării de panică?

  • Factori genetici: dacă în istoricul familial au mai existat și alți membri cu acest diagnostic
  • Stres puternic
  • Pierderea unor persoane importante, doliu
  • Abuzul fizic și sexual în copilărie, adolescență sau la vârstă adultă
  • Evenimente traumatice cum ar fi accidentele, divorțul, etc.

Cauzele apariției atacurilor de panică pot fi numeroase și țin de trecutul și experiența individuală a fiecărei persoane.

La ce specialist trebuie să apelezi pentru tratarea atacurilor de panică și a tulburării de panică?

Pentru administrarea unui tratament medicamentos, la medicul psihiatru, iar pentru a afla cauza care le-a provocat și  a afla cum poți să le depășești psihoterapia este întotdeauna de ajutor.

Pentru programare la psihoterapie mă poți contacta la numărul de telefon 0723 166 040 – Carmen Buțerchi – Psiholog și psihoterapeut.

Sentimentul de pierdere în vreme de pandemie

Pe lângă anxietate, teamă și îngrijorare, pandemia generată de noul Coronavirus vine și cu sentimentul de pierdere.

Pierdem rutine, obiceiuri, planuri și siguranța financiară din cauza concedierilor sau a șomajului tehnic, uneori chiar persoane dragi, în cazurile cele mai dramatice. Echilibrul emoțional este pus la încercare și lipsa mobilității de mișcare nu ne ajută deloc, dimpotrivă. La toate acestea, pierderea sănătății poate avea cel mai mare potențial de a dezvolta o traumă individuală.

Persoanele care resimt puternic sentimentul de pierdere în această perioadă, parcurg următoarele etape:

Negarea, ea apare după aflarea veștii (pericolului infectării, concedierii, decesului unei persoane dragi) și se manifestă ca un mecanism de apărare inconștient împotriva fricii și a lipsei de resurse de adaptare. Recunoaștem o persoană care parcurge această etapă după afirmații percum: Nu există acest virus, nu am cum să mă îmbolnăvesc.

Este de la sine înțeles că o astfel de atitudine nu numai că este dezadaptativă, dar este și periculoasă deoarece angrenează  un comportament de expunere la virus prin nefolosirea metodelor recomandate de protecție.

Furia urmează după etapa negării și se caracterizează prin faptul că sentimentul de frică iese din zona inconștientă și vine în planul conștient. Persoana înțelege riscurile, pericolele, consecințele negative și se revoltă:  De ce mi se întâmplă numai mie, acum când îmi mergea așa de bine? Mereu pățesc așa!, Sunt cel mai ghiniost om din lume!

Negocierea cu propria persoană sau cu forțele externe: Dacă mă ajută Dumnezeu și scap cu bine din această încercare o să îmi vizitez părinții mai des. La fel prietenii. Alte persoane ar putea zice: După trecerea pandemiei am să fac mai mult sport și voi fi mai atent cu modul în care cheltui banii.

Urmează, depresia, etapa cea mai dificilă și cea care implică cele mai mari riscuri, în formele cele mai avasate și netratate poate determina actul suicidar.  Sentimentul de neputință, tristețea,  deznadejdea și convingerea că nu este nicio lumină la capătul tunelului pun stăpânire pe psihicul individului. Persoana nu se poate adapta la situația nouă de viață ceea ce îi aduce în plus și sentimentul de vinovăție, simțând despre sine că nu este în stare de nimic sau nu merită ceea ce are.

Cum după ploaie apare soarele, așa și în succesiunea etapelor procesului de pierdere, vine acceptarea. Acum, persoana nu numai că înțelege situația dar are disponibile accesări conștiente ale mecanismelor de coping (adaptare) și reziliență (capacitatea de a rezista și de a recăpăta echilibrul emoțional pe care îl avea înainte de apariția pandemiei).

În această etapă, persoana este adaptată la noua situație de viață și își găsește un stil de viață mulțumitor.

De cele mai multe ori, etapele pierderii sunt consecutive, însă se întămplă ca acestea să se amestece: o persoană se poate mai întâi infuria, ca apoi să intre în depresie, apoi să nege etc.

Situațiile de mai sus pot fi mai ușor depășite dacă:

  • Sunt evitate suprageneralizările și gândurile negative de genul celor descrise în etapa furiei.
  • Se face o evaluare a resurselor atât financiară, care să asigure traiul o perioadă mai lungă de timp, dar și a resurselor de sprijin emoțional – prieteni, familie, specialiști.
  • Adaptarea planurilor vechi la situația actuală, renunțarea la cele vechi care nu mai pot fi duse la final.
  • Se utilizează întrebarea miracol – eu o folosesc des în lucrul cu clienții și ajută la introspecție, dar totodată forțează persoana să își reprezinte mental viața de după pandemie și să afle ce ar putea face ei dar și cei de dragi pentru o adaptare cât mai eficientă. Ea sună așa: Dacă printr-un miracol, mâine dimineață când te trezești afli că a dispărut Coronavirus, cum ar fi viața ta? Dar a copilului tău sau a prietenilor tăi? ..etc.
  • Avem așteptări realiste privind viitorul apropiat și revenirea la viața de dinainte de pandemie.

În cazul în care voi, membrii familiei sau prietenii voștri nu reușiți / reușesc să faceți față provocărilor pandemiei, puteți apela la ajutorul unui psihoterapeut care să vă ofere ședințe de psihoterapie on-line.

El – EA -RELAȚIA de cuplu și COVID-ul

Relația dintre parteneri este a treia entitate dintr-un cuplu. Ea este creată de cei doi și tot ei sunt responsabili de trăinicia, gradul de satisfacție și funcționalitatea ei.

Relațiile sunt într-o continuă transformare datorită mișcării lor prin timp și asta necesită o adaptare permanentă la nou și neprevăzut. Schimbările la care trebuie acomodate relațiile sunt  interne (factori ce țin de unul dintre parteneri: boală,  pierderea locului de muncă etc) sau externe ( calamități, pericole sociale etc).  În situația actuală, neprevăzutul este acest virus COVID-19 care trebuie să fie integrat în toate relațiile noastre, cu precădere în relația de cuplu care poate fi mult afectată din cauza izolării. Cele mai multe cupluri nu sunt obișnuite să petreacă împreună o perioadă de timp atât de mare, nici măcar în vacanțe sau de sarbători și pot să apară divergențe, certuri, senzația de sufocare, panică, depresie etc .

Pentru evitarea efectelor negative ale izolării și menținerea relației de cuplu în paramentrii funcționalității, recomand:

Respectarea programului dedicat activităților profesionale, pe cât posibil de către ambii parteneri, ca și înainte de izolare, precum și păstrarea distanței individuale astfel încât fiecare să aibă și activități individuale (citirea unei cărți, articole de specialitate, sport, hobby – uri).

Activitățile comune de până la instalarea izolării ar fi bine să se mențină: curățenia făcută împreună la finalul săptămânii sau vizionarea filmelor preferate. Se poate simula și o ieșire la restaurant. Schimbarea hainelor de casă cu cele de stradă și aranjarea mesei în sufragerie unde să cinați împreună și să beți băutura care vă place poate alunga plictiseala și anxietatea.

Un aspect foarte important și care este ușor trecut cu vederea este comunicarea emoțiilor și a gândurilor privind situația cu care ne confruntăm la nivel global. Acest exercițiu presupune un nivel crescut de comunicare eficientă și de acceptare a ceea ce simte celălalt,  fără a judeca. Împărtășirea răspunsurilor la următoarele întrebări aduc partenerii împreună ca o echipă care luptă împotriva unui inamic comun, ajută la înțelegerea comportamentelor celuilalt, scad anxietatea și previn dezvoltarea unor tulburări mai grave precum cea de panică. Acestea sunt:  Ce simt și gândesc ? , Ce temeri am?, Care sunt resursele noastre comune de a trece cu bine peste această încercare?, Cu ce pot contribui eu la menținerea relației noastre?

Identificarea avantajelor izolării. Veți fi uimiți să descoperiți că această perioadă vine și cu plusuri, nu doar cu minusuri (lucruri pe care doream să le facem – o carte nouă pe care avem acum timp să o citim, îngrijirea florilor, proiecte DIY).

Păstrarea legăturii cu familia extinsă și prietenii este de asemenea o resursă pentru depășirea anxietății, iar tehnologia de azi este mai mult decât generoasă în facilitarea comunicării la distanță.

Reevaluarea planurilor și reprogramarea vacanțelor oferă sentimentul de continuitate a vieții obișnuite și totodată a temporalității situației actuale.

Cu ce te poate ajuta psihoterapia?

Toți trecem prin perioade de stres, tristețe sau conflicte care uneori ne fac să ne pierdem controlul sau să credem că suntem într-o situație fără ieșire. Alteori, ajungem să nu mai simțim plăcere, chiar și după realizări importante sau ajungem să facem excese cum ar fi mâncarea, alcoolul, drogurile sau jocurile de noroc.

Multe dintre problemele prezentate mai sus își au rădăcina în situațiile dificile pe care am fost nevoiți să le înfruntăm. Cândva, în trecut, am fost nevoiți să trecem peste situații atât de tulburătoare sau triste, încât, la nivel mental a fost luată decizia de a împinge în subconștient aceste trăiri. Însă ele nu rămân definitiv în subconștient, ci ies la suprafață prin comportamente autodistructive, agresive sau submisive, somatizări, tristețe, frică, furie exagerată etc.

Sau pur și simplu suntem puși în fața unor situații prezente de viață pe care simțim că nu le putem depăși și care au efecte negative atât asupra noastră cât și a persoanelor din jurul nostru. Acest lucru se întâmplă, deoarece suferința unei persoane se extinde și produce suferință și în mediul imediat, de la membrii familiei la prieteni și colegi.

Din această cauză, este nevoie de ajutor specializat din exterior care depășește granițele subiective ale prieteniei și îți oferă un cadru de siguranță emoțională și de acceptare, garantând confidențialitatea totală a informațiilor.

Psihoterapia te ajută sa înțelegi ce situație a generat problemele cu care te confrunți, te ajută să îți găsești propriile răspunsuri și soluții. Te ajută să gestionezi gândurile și comportamentele care îți fac rău și de care nu poți scăpa. Psihoterapia te ajută să faci față suferinței generate de eșecuri sau pierderi, te sprijină în rezolvarea problemelor cu partenerul de viața sau cu copilul.

Depresia, simptome des întâlnite și soluții de rezolvare

depresia Depresia are un impact major asupra calității vieții celor care se luptă cu această boală dar și a celor din jurul lor. De cele mai multe ori, ajunge să fie tratată în stadii avansate și potrivit psychiatry.org, afectează 1 din 15 adulți, la care se adaugă și multe cazuri în rândul copiilor.

Depresia poate fi resimțită în viețile noastre printr-o pierdere a plăcerii în activitățile care o dată ne delectau. În plus, poate naște sentimente de lipsă de valoare sau inutilitate pentru toți cei apropiați.

O dată cu trecerea timpului, alte dezechilibre pot să apară de la starea de somnolență permanentă, la insomnii sau gândul că nimeni nu îi va duce lipsa dacă se va sinucide.

Depresia se tratează doar medicamentos de către medicul psihiatru și prin psihoterapie, fără acest sprijin problemele nu pot fi rezolvate.

La nivel biologic, depresia netratată determină: fluctuații ale greutății, scăderea imunității, insomnii, oboseală, crește riscul de dezvoltare a atacurilor vasculare cerebrale sau a unor boli precum diabetul, boli cardiace, endocrine, digestive, putând duce până la moarte.

La nivel psiho-emoțional și cognitiv, depresia se manifestă printr-o tristețe îndelungată, sentimente de singurătate și deznădejde, stimă de sine scăzută, nesiguranță, lipsă de chef chiar și pentru activități înainte plăcute, lapsus-uri sau tulburări de memorie, precum și indecizie sau dificultăți în luarea deciziilor.

La nivel familial, depresia unui membru va afecta fiecare persoană în parte. Un părinte depresiv, din cauza propriei tristeți și a oboselii, eșuează să fie aproape emoțional de copil și nu-i oferă sprijin așa cum obișnuia să o facă. În cuplu, pot să apară sentimente de respingere, neînțelegeri sau acuze privind infidelitatea, depresia fiind una dintre cauzele scăderii interesului erotic.

Din cauza oboselii resimțite, a lipsei de interes și a plăcerii pentru orice activitate în general, depresia atinge și aspectul profesional pentru că determină o eficiență scăzută, care implicit duce la neîndeplinirea sarcinilor la timp sau o slabă calitate a muncii.

Relații sociale și de prietenie sunt și ele afectate, persoana depresivă tinde să se izoleze și să evite întâlnirile chiar și cu membrii propriei familii sau cu prietenii apropiați.

Atunci când tu sau o persoană apropiată manifestă simptomele descrise mai sus, este recomandat să se apeleze la ajutor specializat.

Pregătirea pentru grădiniță

Pentru părinţi, grădiniţa este mediul care le va modela şi dezvolta copilul sub aspect intelectual, emoţional, social, motric, al abilităţilor de autonomie, însă cel puţin la început, pentru micuţ poate avea o altă semnificaţie: este locul în care a fost abandonat de părinţi. Cu siguranţă ai auzit copii spunând că le-a fost frică de faptul că părinţii nu vor mai veni să îi ia acasă. Poate chiar tu ai simţit aşa când erai de vârsta lor.

Sentimentul de abandon pe care îl încearcă micuţii este explicat prin faptul că ei sunt scoşi din zona lor de confort, protecţie si siguranţă.

Din această cauză este important să fie pregătiţi din timp pentru începerea grădiniţei.

Atenţie! băieţii se acomodează mai greu decât fetele.

Sugestiile mele pentru uşurarea acestei tranziţii sunt:
1. Vorbește-i despre activitățile pe care le va avea în orar dându-le o conotație de joc. Adică, în loc să îi spui” vei învăța să modelezi animăluțe din plastilină” spune-i” te vei juca cu plastilină şi vei modela animalele tale preferate”.
2. Jocul de rol sau joaca” de-a grădinița” sunt de un real ajutor atât pentru copil cât si pentru părinte. Pe micuț îl ajută să înțeleagă și să se pregătească pentru începerea grădiniței, iar pe părinte îl ajută să vadă care sunt temerile și percepțiile micuțului referitoare la aceasta. Spre exemplu, este posibil ca unii copii să creadă că mersul la grădiniță este echivalentul mersului în parc sau la locul de joacă, unde părinții sunt prezenți, șederea este mult mai scurtă și nu există un alt adult care să le ghideze activitatea.
3. Implică-l în pregătirile pe care le faci pentru începerea grădiniței cum ar fi cumpărarea hainelor sau alegerea celor pe care le va purta in prima zi.
4. Mergi cu el să vadă grădinița, locul unde se va juca, unde va dormi, unde va mânca și să o cunoască pe educatoare. Asigură-l că tu ai incredere deplină că acolo va fi în siguranță.
5. Cu două săptămâni înainte pregătește un calendar și hașurați sau colorați împreună fiecare zi astfel încât să îl ajuţi să înțeleagă că mai este puțin. Sau pe o foaie puteți desena conturul animalului preferat de la mare la mic, cu fiecare zi care trece se colorează un animaluț până se ajunge la cel mai mic.
6. Vorbește cu directoarea grădiniței să îți permită să stai în sală sau la ușă până se acomodează.
7. Scurtează treptat timpul. Dacă în prima zi ai stat 4 ore, zilele următoare stai 3 ore, apoi 2 ore și tot așa până renunți la a mai sta cu el (ea). Pentru a nu-i crea impresia falsă că prezenţa ta la grădiniţă este permanentă poţi apela din nou la un calendar în care să marchezi zilele, săptămânile în care se va întâmpla acest lucru.
8. Tine-ți promisiunile. Dacă i-ai spus că după masa de prânz vii și îl iei, așa trebuie să se întâmple. Minţirea sau păcălirea copilului nu sunt recomandate în nici o situaţie, însă cu atât mai puţin atunci când contextul de viaţă necesită un efort de acomodare şi sprijin emoţional sporit din partea părinţilor. Se va simţi umilit, trădat şi îţi va răspunde cu aceeași monedă.
9. Dacă până acum nu aveţi stabilit un ritual de despărţire acum este momentul cel mai propice pentru aşa ceva. Spre exemplu, acel “bate palma” sau un scurt joc de cuvinte care să marcheze despărţirea.

Cum pot influența părinții stima de sine a copiilor

Când spunem stimă de sine ne referim la ceea ce simţim, gândim şi credem despre noi sub aspectul valorii şi al competenţelor personale. Reflectă părerea pe care fiecare persoană o are despre sine, valoarea personală atribuită, cum se vede şi se autoapreciază în relaţie cu ceilalţi, încrederea în capacitatea proprie de a reuşi ceea ce îşi propune, modul în care crede că ceilalţi o văd, respectul faţă de propria persoană etc.

Stima de sine este un proces aflat în continuă dezvoltare, variabil în timp şi care este activ in mod diferit pe mai multe niveluri. Cu alte cuvinte, dacă un copil nu are o stimă de sine crescută în ceea ce priveşte competenţele şcolare la vârsta de 8 ani, spre exemplu, la 14 ani acest lucru poate fi total schimbat. Sau o persoană poate avea o stimă de sine crescută privind competenţele profesionale, însă, în acelaşi timp să aibă o stimă de sine scăzută privind competenţele parentale.

Dezvoltarea stimei de sine este influenţată de o multitudine de factori, iar în ceea ce priveşte influenţa părinţilor, cercetătorii i-au descoperit pe următorii:

Genetica. Cercetătorii au fost interesaţi de măsura în care genele influenţează dezvoltarea stimei de sine şi au concluzionat faptul că procentul este de 30 – 40% din variaţia nivelului stimei de sine între fraţi. Restul de până la 100% este reprezentat de alţi factori externi cum ar fi joaca, şcoala, prietenii, locul de muncă şi aşa mai departe.

Suportul parental: implicarea părinţilor în îngrijirea, creşterea şi educarea copiilor.
S-a descoperit că efectele suportului matern sunt diferite de cele paterne în ceea ce priveşte influenţa exercitată în dezvoltarea stimei de sine. Implicarea mamei ajută la formarea sensului valorii copilului, iar a tatălui în ceea ce priveşte competenţele.
Un aspect important de luat în seamă este faptul că lipsa frecventă sau absenţa pe termen lung a părinţilor influenţează în mod negativ dezvoltarea stimei de sine, mai ales în cazul persoanelor de sex masculin.

Acceptarea are o semnificaţie calitativă şi se referă la faptul că nu este de ajuns simpla implicare a părinţilor. Pentru a influenţa în mod pozitiv dezvoltarea stimei de sine a copilului, părinţii trebuie să identifice în copilul lor atât trăsăturile pozitive cât şi pe cele negative, să le accepte şi să ofere posibilitatea copilului de a se dezvolta în acord cu trăsăturile lui unice.

Aşteptările părinţilor. Definirea clară a aşteptărilor şi a limitelor sunt atitudini parentale asociate cu dezvoltarea unei stime de sine pozitive, iar stabilitatea şi menținerea lor permite copilului să înveţe ce comportamente sunt acceptate şi care nu.

Stilul parental. Orice relaţie umană de durată solicită primirea şi oferirea de respect, iar cea părinte – copil nu trebuie să facă excepţie. Cercetătorii au descoperit că părinţii care adoptă un stil parental de educare bazat pe respect şi atitudini democratice tind să crească copii cu o stimă de sine mai mare decât cei care abordează un stil autoritar, bazat pe controlarea copilului.

Ordinea naşterii. Datorită faptului că primii născuţi şi copiii singuri primesc mai multă atenţie din partea părinţilor tind să aibă o stimă de sine mai crescută decât mezinii unei familii.

Modelarea. Modul în care părinţii reacţionează, tratează şi rezolvă problemele cu care se confruntă de-a lungul vieţii constituie un patern pe care copiii îl preiau şi îl aplică la rândul lor. Astfel, părinţii care se confruntă cu provocările vieţii în loc să le evite le arată copiilor o strategie de rezolvare a problemelor pro-stimă de sine.

Sursa: Self-Esteem Research, Theory and Practice – Christopher J. Mrunk