De ce avem mereu aceeași ceartă?

Uneori, conflictul nu vorbește despre problema din fața voastră. Vorbește despre relația dintre voi.

„Ne certăm din lucruri mărunte.”

Este una dintre afirmațiile pe care le aud în cabinet.

De ce avem mereu aceeași ceartă? Este o întrebare pe care o aud frecvent. De cele mai multe ori, răspunsul este diferit de cel la care se așteaptă partenerii.

Unii îmi vorbesc despre treburile casei. Alții despre bani, copii, telefon, timpul petrecut la serviciu sau relația cu familia extinsă. La prima vedere, fiecare cuplu pare să aibă o problemă diferită.

Totuși, după ce îi ascult, îmi dau seama că aproape toți pleacă din ceartă cu aceeași concluzie:

„Ne certăm mereu din aceleași lucruri.”

În acel moment, nu mă grăbesc să caut soluții și nici să stabilesc cine are dreptate. Mă interesează mai întâi să înțeleg conflictul.

Există câteva întrebări pe care le pun aproape fiecărui cuplu.

Cum începe cearta?

Cine deschide discuția?

Cine ridică tonul?

Cine se retrage?

Cine încearcă să îl convingă pe celălalt?

Dar mă interesează la fel de mult și cum se termină.

Ajungeți la o concluzie?

Își cere cineva iertare?

Vă simțiți înțeleși sau doar renunțați la discuție pentru că sunteți prea obosiți să continuați?

Felul în care se desfășoară și se încheie o ceartă spune, de multe ori, mai multe despre relație decât motivul care a declanșat-o.

Uneori, cearta este simptomul, nu problema

Una dintre greșelile pe care le facem este să încercăm să rezolvăm doar subiectul ultimei certe.

Dacă discutăm doar despre cine face mai multe treburi în casă, cine întârzie sau cine răspunde mai greu la telefon, există riscul să tratăm simptomul și să ignorăm adevărata problemă.

În cabinet încerc să înțeleg dacă acea ceartă este problema sau doar felul în care relația exprimă o dificultate mai profundă.

Uneori descoperim resentimente acumulate de ani de zile. Alteori, o ruptură a încrederii provocată de o infidelitate, de o suspiciune de infidelitate rămasă fără răspuns sau de alte experiențe care au afectat sentimentul de siguranță dintre parteneri. În alte situații, în spatele conflictului găsim insatisfacție în viața sexuală, tensiuni persistente cu familiile de origine sau sentimentul că cei doi nu mai evoluează în aceeași direcție.

Nu orice ceartă ascunde o problemă majoră. Dar atunci când aceeași ceartă se repetă luni sau ani la rând, merită să ne întrebăm dacă nu cumva discutăm despre simptom, în timp ce adevărata dificultate rămâne nevăzută.

Dincolo de ceartă există o poveste

Când un partener spune:

„Fac numai eu totul în casă.”

nu presupun că problema este împărțirea responsabilităților.

Încerc să înțeleg ce înseamnă această situație pentru el.

Vorbește despre oboseală?

Despre lipsa de sprijin?

Despre sentimentul că este singur în relație?

La fel, când celălalt spune:

„Orice fac, tot nu este suficient.”

mă interesează ce a auzit în reproșul partenerului.

Poate a auzit că nu este suficient de bun.

Poate că eforturile lui nu sunt văzute.

Poate reacționează la experiențe mai vechi, care se reactivează în relația actuală.

În psihoterapie, rareori conflictul rămâne despre treburile casei, bani sau telefon. De cele mai multe ori, ajungem să vorbim despre nevoia de a fi văzut, apreciat, sprijinit și important pentru persoana iubită.

Poate că adevărata întrebare nu este:

„Cum facem să nu ne mai certăm?”

Ci:

„Ce încearcă această ceartă să ne spună despre relația noastră?”

De multe ori, răspunsul la această întrebare schimbă complet felul în care cei doi își privesc conflictul.


Bibliografie selectivă

  • Bowlby, J. – A Secure Base
  • Hendrix, H. & Hunt, H. L. – Getting the Love You Want
  • Johnson, S. M. – Attachment Theory in Practice

Când merită să lupți pentru relație și când este timpul să pleci?

„Nu mai știu dacă lupt pentru relația mea sau doar mi-e teamă să plec.”

Este una dintre cele mai dificile întrebări pe care le aud în cabinet.

De cele mai multe ori, ea nu vine din partea unor oameni care nu se mai iubesc. Vine din partea unor oameni care au obosit. Au încercat să repare, au făcut compromisuri, au sperat că lucrurile se vor schimba și, la un moment dat, au ajuns să nu mai știe dacă luptă pentru relație sau doar împotriva propriei suferințe.

Nu există o regulă care să spună când trebuie să rămâi și când trebuie să pleci. Fiecare relație are povestea ei. Există însă câteva repere psihologice care ne pot ajuta să luăm o decizie mai clară și mai puțin influențată de frică sau vinovăție.

Orice relație trece prin conflicte. Important este cum vă certați.

Mulți oameni cred că o relație sănătoasă este aceea în care partenerii nu se ceartă aproape niciodată. Cercetările din psihologia relațiilor arată însă că nu lipsa conflictelor face diferența, ci modul în care acestea sunt gestionate.

Două persoane se pot certa și, la final, să se simtă mai apropiate decât înainte. Alte două persoane pot evita orice conflict, dar să trăiască ani întregi în răceală și resentimente.

În timpul unei certe se vede, de fapt, calitatea relației. Reușiți să vă ascultați sau încercați doar să demonstrați că aveți dreptate? Criticați comportamentul sau atacați persoana? Există respect chiar și atunci când sunteți furioși?

John Gottman, unul dintre cei mai cunoscuți cercetători ai relațiilor de cuplu, a observat că nu intensitatea conflictelor prezice despărțirea, ci prezența unor comportamente precum disprețul, umilirea, defensivitatea sau retragerea completă din dialog.

Cu alte cuvinte, nu certurile distrug relația. Felul în care doi oameni aleg să se poarte unul cu celălalt în timpul lor poate face acest lucru.

De ce aceeași ceartă este trăită atât de diferit?

Un aspect pe care îl explic adesea în cabinet este că, într-un conflict, nu reacționăm doar la ceea ce spune partenerul.

Reacționăm și la propria noastră istorie.

Dacă ai crescut într-un mediu în care critica era frecventă, este posibil ca orice observație din partea partenerului să fie resimțită ca o dovadă că nu ești suficient de bun.

Dacă ai trăit abandon sau respingere, o simplă retragere a partenerului în timpul unei discuții poate activa o teamă intensă că vei fi părăsit.

Iar dacă ai învățat că, pentru a fi iubit, trebuie să îi mulțumești mereu pe ceilalți, este posibil să eviți conflictele cu orice preț, chiar dacă asta înseamnă să renunți constant la propriile nevoi.

Din acest motiv, într-o relație nu se întâlnesc doar doi adulți. Se întâlnesc și experiențele lor de viață, rănile lor și felul în care au învățat să se protejeze.

Când merită să lupți pentru relație?

Din experiența mea, merită să lupți atunci când există încă două lucruri esențiale: respect și disponibilitate.

Respectul înseamnă că, deși există conflicte, niciunul dintre parteneri nu îl umilește pe celălalt, nu îl controlează și nu îi anulează valoarea.

Disponibilitatea înseamnă că amândoi sunt dispuși să își pună întrebări incomode despre propria contribuție la problemele din relație. Nu caută doar vinovatul, ci și soluția.

O relație poate trece prin perioade foarte dificile și totuși să se vindece, dacă ambii parteneri aleg să lucreze împreună, nu unul împotriva celuilalt.

Când începi să lupți singur

Există însă un moment în care unul dintre parteneri simte că luptă singur. Încearcă să înțeleagă ce nu mai funcționează, propune soluții, își asumă partea de responsabilitate și este dispus să schimbe ceva. Celălalt evită discuțiile, neagă existența problemei sau pune întreaga vină pe partener.

În astfel de situații, întrebarea nu mai este cât de multă iubire există, ci dacă mai există doi oameni care își doresc să construiască aceeași relație. Pentru că o relație nu poate fi reparată de o singură persoană.

De ce este atât de greu să pleci?

Din afară este ușor să ne întrebăm: „Dacă suferă atât de mult, de ce nu pleacă?” Pentru cel care trăiește relația, lucrurile sunt însă mult mai complexe. Nu ne atașăm doar de persoana de lângă noi, ci și de speranța că lucrurile se vor schimba. Tocmai de aceea, despărțirea poate trezi teamă, anxietate și un profund sentiment de nesiguranță. Uneori, oamenii nu rămân pentru că sunt fericiți, ci pentru că despărțirea pare mai greu de suportat decât suferința pe care o cunosc deja.

Cum poate ajuta psihoterapia?

Mulți oameni cred că terapeutul le va spune dacă să rămână sau să plece.

În realitate, acesta nu este rolul psihoterapiei.

Rolul ei este să te ajute să înțelegi de ce această decizie este atât de dificilă.

Ce te ține în relație? Iubirea? Speranța? Frica? Vinovăția? Convingerea că nu vei mai găsi pe altcineva? Dorința de a salva familia? Sau poate un tipar vechi, în care ai învățat că trebuie să suporți foarte mult pentru a fi iubit?

Uneori, răspunsurile la aceste întrebări schimbă complet perspectiva.

În terapia de cuplu, obiectivul nu este ca oamenii să rămână împreună cu orice preț. Obiectivul este să înțeleagă dacă relația mai poate deveni un spațiu sigur pentru amândoi.

Din cabinetul psihoterapeutului

De-a lungul anilor am observat că oamenii care își pun întrebarea „Mai merită să lupt?” sunt rareori oameni care renunță ușor.

De cele mai multe ori, sunt cei care au luptat deja foarte mult.

De aceea, înainte să ia o decizie, îi invit să răspundă la o altă întrebare:

„Mai luptăm amândoi pentru relație sau doar unul dintre noi?”

În loc de concluzie

Cred că întrebarea cea mai importantă este  „Cum mă simt în această relație?”

Mă simt ascultat/respectat? Pot fi eu însumi fără teamă? Există loc pentru dialog și schimbare?

Dacă răspunsul este „da”, poate merită să mai lupți.

Dacă, însă, ai ajuns să îți pierzi liniștea, încrederea în tine și sentimentul de siguranță, poate că cea mai importantă relație pe care ai de salvat este relația cu tine însuți.

Sursă imagine: Foto de Vitaly Gariev, prin Pexels.

De ce nu te poți relaxa nici în vacanță?

O perspectivă psihologică asupra stresului pe care îl purtăm în noi

Vacanța este, pentru mulți dintre noi, promisiunea unei pauze. Ne imaginăm că, odată ajunși departe de serviciu și de responsabilitățile cotidiene, vom reuși să ne odihnim și să ne recăpătăm energia. Cu toate acestea, nu puțini oameni constată că, deși și-au schimbat locul, starea lor interioară a rămas aceeași. Mintea continuă să fie ocupată de griji, corpul rămâne încordat, iar relaxarea pare imposibilă.

Este firesc să ne întrebăm: de ce se întâmplă acest lucru?

Răspunsul nu ține de lipsa voinței și nici de faptul că „nu știm să ne bucurăm de viață”. Din punct de vedere psihologic, capacitatea de a ne relaxa este influențată de modul în care sistemul nostru nervos s-a adaptat la experiențele trăite și de convingerile pe care le-am construit despre noi înșine de-a lungul vieții.

Când stresul devine modul obișnuit de funcționare

Stresul este un mecanism normal și necesar. În fața unei provocări, organismul mobilizează resurse pentru a face față situației. Problema apare atunci când această stare de mobilizare nu mai este urmată de o perioadă de recuperare.

Dacă luni sau ani trăim într-un ritm alert, răspundem permanent solicitărilor și simțim că trebuie să fim mereu disponibili, creierul începe să considere această stare drept normală. Cu alte cuvinte, nu mai face diferența între un pericol real și o listă nesfârșită de responsabilități.

De aceea, prima zi de concediu nu este suficientă pentru ca organismul să se relaxeze. Chiar dacă mediul s-a schimbat, sistemul nervos continuă să funcționeze după tiparul pe care l-a repetat luni întregi.

De ce unii oameni nu își dau voie să se odihnească?

În practica psihoterapeutică observ frecvent un lucru: persoanele cărora le este cel mai greu să se relaxeze sunt adesea cele mai responsabile, cele care au grijă de ceilalți și care își asumă foarte multe obligații.

La o privire mai atentă, descoperim că, pentru mulți dintre ei, odihna nu este doar o pauză, ci o experiență însoțită de vinovăție.

De unde vine această vinovăție?

Adesea, din convingeri formate încă din copilărie. Dacă ai fost apreciat mai ales atunci când aveai rezultate bune, când erai „cuminte” sau când nu le făceai probleme celor din jur, este posibil să fi învățat că valoarea ta depinde de ceea și cât faci.

În vacanță, când nu mai ai nimic de demonstrat, apare întrebarea nerostită: „Dacă nu fac nimic, mai am aceeași valoare?”

De ce tocmai în concediu ies la suprafață emoțiile dificile?

Mulți oameni spun că, în primele zile de vacanță, se simt mai anxioși sau mai triști decât acasă. Deși pare paradoxal, explicația este ușor de înțeles.

În viața de zi cu zi suntem concentrați pe rezolvarea problemelor. Activitatea continuă poate funcționa, fără să ne dăm seama, ca o modalitate de a evita contactul cu propriile emoții.

Când ritmul încetinește, dispare și această formă de distragere. Atunci pot deveni mai vizibile oboseala acumulată, tristețea, nemulțumirea sau sentimentul de singurătate.

Vacanța nu creează aceste emoții. Ea doar le oferă spațiul în care pot fi observate.

Cum poate ajuta psihoterapia?

De multe ori, oamenii ajung în cabinet spunând că vor să învețe să gestioneze stresul. Pe parcursul procesului terapeutic descoperă însă că stresul este doar expresia vizibilă a unor mecanisme mai profunde.

Psihoterapia nu urmărește doar reducerea simptomelor, ci înțelegerea lor. Întrebările importante devin: De ce îmi este atât de greu să mă opresc? De ce simt că trebuie să fiu permanent productiv? Ce se întâmplă cu mine atunci când încerc să mă odihnesc?

Pe măsură ce aceste mecanisme sunt înțelese, relația cu odihna începe să se schimbe. Relaxarea nu mai este percepută ca un lux sau ca o recompensă, ci ca o nevoie firească, esențială pentru echilibrul psihic.

Concluzie

Dacă nu reușești să te relaxezi nici în vacanță, nu înseamnă că faci ceva greșit. Este posibil ca organismul tău să fi petrecut prea mult timp într-o stare de mobilizare continuă și să aibă nevoie de mai mult decât o schimbare de peisaj pentru a se simți din nou în siguranță.

Uneori, cea mai importantă descoperire pe care o facem în concediu nu este locul pe care îl vizităm, ci faptul că oboseala pe care o purtăm cu noi nu este doar fizică. Iar atunci când începem să înțelegem de unde vine, facem primul pas spre o odihnă autentică.

Trauma de umilință și impactul ei asupra comportamentului profesional

Cum te poate ajuta psihoterapia

Trauma de umilință apare atunci când persoana experimentează, în mod repetat, situații în care este devalorizată sau rușinată.. Aceste experiențe pot avea loc în copilărie, în familie, la școală, în grupul de prieteni sau în relații importante.
Printre experiențele frecvente care pot genera această traumă se numără: criticile constante și severe; comparațiile cu frați sau colegi; ridiculizarea în public; respingerea emoțională; pedepsirea pentru exprimarea nevoilor și emoțiilor; bullying-ul sau hărțuirea.
În timp, persoana interiorizează rușinea și începe să creadă că valoarea sa depinde de performanță, aprobare și evitarea greșelilor.

În context profesional, trauma de umilință poate genera:

  1. Perfecționismul excesiv
    Unii profesioniști devin extrem de exigenți cu ei înșiși. Muncesc peste măsură, verifică în mod repetat detaliile și au dificultăți în a delega. Greșelile minore sunt trăite ca dovezi ale propriei inadecvări. Pentru a preveni critica sau respingerea, persoana poate lucra excesiv, sacrificând odihna și echilibrul personal, ceea ce poate duce la suprasolicitare si burnout.
  2. Frica de expunere și evitare
    Alte persoane evită promovările, prezentările publice, schimbările sau asumarea responsabilităților noi, de teamă că vor fi criticate sau umilite. Teama de a fi judecat poate conduce la defensivitate, hipersensibilitate sau tendința de a evita conflictele și exprimarea opiniilor, îngreunând relațiile profesionale.
  3. Sensibilitate crescută la feedback
    Observațiile constructive pot fi percepute ca atacuri personale, declanșând anxietate, defensivitate sau retragere.
  4. Nevoia constantă de validare
    Persoana caută confirmări repetate că munca sa este suficient de bună și se simte nesigură în lipsa aprobării externe.
  5. Sindromul impostorului
    Succesul este minimizat, iar reușitele sunt atribuite norocului sau circumstanțelor favorabile.
    Mecanismul psihologic din spatele acestor comportamente este acela că persoana nu răspunde doar la situația prezentă, ci și la experiențele vechi de umilire. Critica unui superior poate fi resimțită similar cu vocea critică a unui părinte sau a unui profesor sever.

Cum ajută psihoterapia
Psihoterapia oferă un spațiu sigur în care persoana poate explora originile rușinii și poate construi o relație mai sănătoasă cu sine.

  1. Identificarea experiențelor formative și schimbarea tiparelor relaționale
    Terapeutul ajută clientul să recunoască momentele în care s-au format convingerile de inadecvare și teamă de judecată, iar gânduri precum „Trebuie să fiu perfect” sau „Dacă greșesc, voi fi respins” sunt examinate și înlocuite cu perspective mai realiste.
  2. Reglarea emoțiilor
    Clientul învață să tolereze rușinea, anxietatea și critica fără a intra automat în perfecționism, evitare sau autoînvinovățire.
  3. Dezvoltarea autocompasiunii și schimbarea tiparelor relaționale
    Psihoterapia susține construirea unei atitudini interioare blânde, care reduce autocritica și crește încrederea în sine. Astfel, consecința acestor îmbunătățiri interioare ajută și la dezvoltarea unor relații exterioare mai calitative.
  4. Întărirea sentimentului de valoare personală
    Persoana începe să își bazeze stima de sine pe propria identitate și valori, nu exclusiv pe performanțe și validare externă.

Concluzie
Psihoterapia oferă posibilitatea de a înțelege aceste mecanisme și de a construi o identitate profesională mai stabilă, bazată pe încredere, flexibilitate și respect de sine. Atunci când persoana nu mai este condusă de teama de a fi umilită, poate lucra cu mai multă libertate, creativitate și autenticitate. Asumarea oportunităților și provocărilor nu mai reprezintă o corvoadă; anxietatea de evaluare se diminuează; relațiile profesionale se îmbunătățesc; burnout-ul este prevenit; crește încrederea și satisfacția profesională.

Legătura dintre bullying și depresie la maturitate

În urmă cu doi ani a intrat în vigoare legea anti-bullying și a început să aibă și efecte. Unele cazuri grave în care elevii au fost agresați de colegi au ajuns în instanță. Această formă de hărțuire nu este doar de natură fizică, se referă și la tachinare, excludere, presiune psihică. Atât legea, cât și societatea pun sub lupă agresorul, dar există mai multe nuanțe aici. Există și agresorii pasivi care îl susțin pe agresor și îl incită, iar acest comportament poate face la fel de mult rău.

Citește mai departe

Semnalele depresiei la adolescenți, în pandemie. 32% au consumat substanțe alături de prieteni conectați online

Izolarea cauzată de pandemia de Covid-19 a afectat adolescenții din toată lumea. O cercetare internațională arată că aproape jumătate dintre aceștia au consumat substanțe și alcool, chiar în absența „găștii” de prieteni. Unii au consumat împreună, prin intermediul tehnologiei. Carmen Buțerchi, psiholog și psihoterapeut pentru familie, cuplu și copil, explică de ce adolescența este o vârstă vulnerabilă și oferă pentru părinți un manual pentru a identifica momentul în care trebuie să apeleze la un specialist pentru copilul lor.

Citeste mai departe

Ce este parteneriatul conștient?

Sintagma “parteneriat conștient” folosită în contextul relației de cuplu produce confuzie din cauza că i se atribuie o înțelegere mai degrabă avocățească decât psihologică. Sau cel puțin așa spun o mare parte dintre cuplurile care vin în cabinetul meu. În credința colectivă, iubirea nu necesită efort, ea doar există și rezolvă toate problemele relației de cuplu. Ei bine, realitatea demonstrează că nu este așa. Chiar și în cele mai pasionale și iubitoare cupluri se poate degrada relația, apar neînțelegerile, sentimentul de singurătate în doi, neîmplinirea sau alte trăiri care se unesc sub umbrela a ceea ce numim insatisfacție în cuplu sau cuplu disfuncțional.

Și totuși, dacă se iubesc, de ce ajung unii parteneri în această situație?

Pentru a le răspunde la această întrebare clienților mei, le explic în primul rând din câte entități este format un cuplu, și anume din trei, nu din două: fiecare partener în parte și relația dintre ei la care participă amândoi. Această idee preluată de la psihologul francez Jacques Salome ajută la o mai bună înțelegere a contribuției proprii la relația comună, responsabilizând totodată. Spre exemplu, dacă periodic pun în relația mea critică, uitând de toleranță, relația – ca o grădină care în loc de apă și soare primește doar soare și se usucă – așa și relația se degradează. Ca urmare, îndemn să vă întrebați zilnic: Ce am pus în grădina relației mele azi? Am pus înțelegere, suport, admirație sau critică, neapreciere, indiferență?   

Un alt lucru pe care îi învăț este să ceară de la partener ceea ce au nevoie și să nu aștepte să le ghicească gândurile. O credință des întâlnită în cuplurile cu vechime și mai des în rândul femeilor sună cam așa: Suntem de 10 ani împreună, ar trebui să știe când îmi doresc și când nu să primesc o îmbrățișare sau un sărut. Fals. Faptul că relația durează de mulți ani nu înseamnă că dobândim calitatea de a citi gândurile celuilalt. Deci, dacă simți nevoia de apropriere cu partenerul tău nu aștepta să inițieze el, fă-o tu.

Suntem un cuplu dar tot personalități diferite rămânem. Asta presupune că simțim și avem nevoi diferite ceea ce este în regulă să fie așa.  Cu alte cuvinte, nu trebuie să ignorăm nevoile individuale (hobby-uri, activități sportive sau culturale etc). Dacă se întâmplă așa, cel care renunță nu va mai putea aduce în relație lucruri pozitive, ci doar frustrare.

Bineînțeles, fiecare cuplu își stabilește singur frecvența și durata cu care se întâmplă aceste “rupturi” din relație, prin negociere.

Trăgând o concluzie succintă deoarece subiectul este complex, parteneriatul conștient înseamnă că fiecare partener știe care este contribuția personală la bunăstarea sau din contră, degradarea relației; că știe să ceară ceea ce are nevoie și că se poate accepta pe sine și pe celălalt ca personalitate diferită care există și funcționează și în afara cuplului.

Atacurile de panică

Primul atac de panică sperie cumplit și de cele mai multe ori se sfârșește cu un apel la 112. Moartea pare iminentă. Pulsul crescut, senzația de sufocare si gheara de la inimă care strânge așa tare încât doar câteva minute par că mai sunt până când se va opri de tot, amplifică încleștarea mâinilor, transpirațiile și eventual greața.

Urmează perindarea pe la doctori de diferite specialități, analize peste analize, toate în graficele normale; o recomandare de vitamine, trimitere la psihiatrie, iar cei mai norocoși sunt îndemnați să caute și un psihoterapeut.

Cam asta povestesc pacienții care ajung la mine în cabinet, o mica parte dintre cei care au nevoie de ajutor specializat.  

Atacurile de panică pot fi diurne (de zi) sau nocturne (de noapte), iar ca frecvență zilnice sau chiar de mai multe ori pe zi, la distanță de câteva săptămâni sau luni.

Când poți începe să bănuiești că ai avut un atac de panică?

Putem spune că  avem atacuri de panică atunci când patru sau mai multe dintre simptomele de mai jos au ajuns în câteva minute la o intensitate mare, provocând un disconfort major. În plus, ele trebuie să se manifeste pe o perioadă de cel puțin o lună, la fel și sentimentul de ingrijorare că un nou atac poate avea loc oricând, împreună cu schimbarea de comportament care urmărește evitarea situațiilor despre care persoana începe să creadă că sunt potențial declanșatoare a atacurilor de panică: efortul fizic, situațiile necunoscute, consumarea anumitor alimente, etc.

Simptomele sunt:

  • frica de a pierde controlul sau de a înnebuni;
  • dificultăți de respirație;
  • amețeală sau leșin;
  • bătăi puternice ale inimii, puls crescut;
  • tremurat;
  • transpirație;
  • senzație de înecare;
  • sentiment de irealitate sau depersonalizare;
  • amorțeală sau furnicături;
  • înroșire;
  • senzație de frig sau cald;
  • dureri de piept sau disconfort;
  • dureri de stomac sau greață.

De ce au un efect atât negativ în viața individului?

Pentru că teama pentru apariția unui nou atac de panică, precum și preocuparea  pentru evitarea lui ajung să domine viața persoanei, influențând  relațiile pe care acesta le are cu sine, cu partenerul, cu familia extinsă, cele sociale dar și profesionale.

Persoana se teme din ce în ce mai mult să stea singură în casă sau să plece de acasă neînsoțită, evită deplasările lungi sau în locuri necunoscute, întâlnirile cu prietenii și familia extinsă sunt limitate și ele, concentrarea pe sarcinile profesionale este deficitară (am întâlnit cazuri în care păstrarea unui loc a fost imposibilă) sau dependența față de partener (care este investit cu rolul de a acorda primul ajutor) sunt doar câteva exemple de efecte pe care persoanele diagnosticate cu tulburare de panică le experimentează.

De asemenea, multe dintre persoanele care au atacuri de panică și nu beneficiază de tratament corespunzător ajung “abonații” serviciilor de ambulanță. Frica iminentă a morții este atât de puternică, încât, la fiecare episod se solicită serviciile de urgență.

Care sunt cauzele apariției atacurilor de panică și a tulburării de panică?

  • Factori genetici: dacă în istoricul familial au mai existat și alți membri cu acest diagnostic
  • Stres puternic
  • Pierderea unor persoane importante, doliu
  • Abuzul fizic și sexual în copilărie, adolescență sau la vârstă adultă
  • Evenimente traumatice cum ar fi accidentele, divorțul, etc.

Cauzele apariției atacurilor de panică pot fi numeroase și țin de trecutul și experiența individuală a fiecărei persoane.

La ce specialist trebuie să apelezi pentru tratarea atacurilor de panică și a tulburării de panică?

Pentru administrarea unui tratament medicamentos, la medicul psihiatru, iar pentru a afla cauza care le-a provocat și  a afla cum poți să le depășești psihoterapia este întotdeauna de ajutor.

Pentru programare la psihoterapie mă poți contacta la numărul de telefon 0723 166 040 – Carmen Buțerchi – Psiholog și psihoterapeut.

Sentimentul de pierdere în vreme de pandemie

Pe lângă anxietate, teamă și îngrijorare, pandemia generată de noul Coronavirus vine și cu sentimentul de pierdere.

Pierdem rutine, obiceiuri, planuri și siguranța financiară din cauza concedierilor sau a șomajului tehnic, uneori chiar persoane dragi, în cazurile cele mai dramatice. Echilibrul emoțional este pus la încercare și lipsa mobilității de mișcare nu ne ajută deloc, dimpotrivă. La toate acestea, pierderea sănătății poate avea cel mai mare potențial de a dezvolta o traumă individuală.

Persoanele care resimt puternic sentimentul de pierdere în această perioadă, parcurg următoarele etape:

Negarea, ea apare după aflarea veștii (pericolului infectării, concedierii, decesului unei persoane dragi) și se manifestă ca un mecanism de apărare inconștient împotriva fricii și a lipsei de resurse de adaptare. Recunoaștem o persoană care parcurge această etapă după afirmații percum: Nu există acest virus, nu am cum să mă îmbolnăvesc.

Este de la sine înțeles că o astfel de atitudine nu numai că este dezadaptativă, dar este și periculoasă deoarece angrenează  un comportament de expunere la virus prin nefolosirea metodelor recomandate de protecție.

Furia urmează după etapa negării și se caracterizează prin faptul că sentimentul de frică iese din zona inconștientă și vine în planul conștient. Persoana înțelege riscurile, pericolele, consecințele negative și se revoltă:  De ce mi se întâmplă numai mie, acum când îmi mergea așa de bine? Mereu pățesc așa!, Sunt cel mai ghiniost om din lume!

Negocierea cu propria persoană sau cu forțele externe: Dacă mă ajută Dumnezeu și scap cu bine din această încercare o să îmi vizitez părinții mai des. La fel prietenii. Alte persoane ar putea zice: După trecerea pandemiei am să fac mai mult sport și voi fi mai atent cu modul în care cheltui banii.

Urmează, depresia, etapa cea mai dificilă și cea care implică cele mai mari riscuri, în formele cele mai avasate și netratate poate determina actul suicidar.  Sentimentul de neputință, tristețea,  deznadejdea și convingerea că nu este nicio lumină la capătul tunelului pun stăpânire pe psihicul individului. Persoana nu se poate adapta la situația nouă de viață ceea ce îi aduce în plus și sentimentul de vinovăție, simțând despre sine că nu este în stare de nimic sau nu merită ceea ce are.

Cum după ploaie apare soarele, așa și în succesiunea etapelor procesului de pierdere, vine acceptarea. Acum, persoana nu numai că înțelege situația dar are disponibile accesări conștiente ale mecanismelor de coping (adaptare) și reziliență (capacitatea de a rezista și de a recăpăta echilibrul emoțional pe care îl avea înainte de apariția pandemiei).

În această etapă, persoana este adaptată la noua situație de viață și își găsește un stil de viață mulțumitor.

De cele mai multe ori, etapele pierderii sunt consecutive, însă se întămplă ca acestea să se amestece: o persoană se poate mai întâi infuria, ca apoi să intre în depresie, apoi să nege etc.

Situațiile de mai sus pot fi mai ușor depășite dacă:

  • Sunt evitate suprageneralizările și gândurile negative de genul celor descrise în etapa furiei.
  • Se face o evaluare a resurselor atât financiară, care să asigure traiul o perioadă mai lungă de timp, dar și a resurselor de sprijin emoțional – prieteni, familie, specialiști.
  • Adaptarea planurilor vechi la situația actuală, renunțarea la cele vechi care nu mai pot fi duse la final.
  • Se utilizează întrebarea miracol – eu o folosesc des în lucrul cu clienții și ajută la introspecție, dar totodată forțează persoana să își reprezinte mental viața de după pandemie și să afle ce ar putea face ei dar și cei de dragi pentru o adaptare cât mai eficientă. Ea sună așa: Dacă printr-un miracol, mâine dimineață când te trezești afli că a dispărut Coronavirus, cum ar fi viața ta? Dar a copilului tău sau a prietenilor tăi? ..etc.
  • Avem așteptări realiste privind viitorul apropiat și revenirea la viața de dinainte de pandemie.

În cazul în care voi, membrii familiei sau prietenii voștri nu reușiți / reușesc să faceți față provocărilor pandemiei, puteți apela la ajutorul unui psihoterapeut care să vă ofere ședințe de psihoterapie on-line.