Familie și adolescenți

Publicat pe

Abandonul patern: efectele asupra copilului și riscul de a repeta același tipar

Un tată poate lipsi din viața copilului în mai multe feluri. Uneori este absent fizic, alteori este prezent în aceeași casă sau proximitate, dar nu participă efectiv la viața copilului.

Copiii au nevoie de un adult care să fie prezent și consecvent în viața lor. Această stabilitate le oferă încrederea că se pot baza pe cei care îi îngrijesc și reprezintă o bază importantă pentru dezvoltarea lor emoțională. De cele mai multe ori, explicația pe care și-o oferă este una dureroasă: „Nu sunt suficient de important.”

Cum poate influența abandonul dezvoltarea copilului

Fiecare copil reacționează diferit, însă abandonul patern poate fi asociat cu dificultăți precum:

  • teamă de respingere și abandon în relațiile viitoare;
  • stimă de sine scăzută;
  • dificultăți în a avea încredere în ceilalți;
  • anxietate sau tristețe persistentă;
  • rezultate școlare mai slabe;
  • nevoie excesivă de validare sau, dimpotrivă, evitare a apropierii emoționale.

Nu toți copiii sunt afectați în același fel. Pentru unii, prezența unui adult de încredere sau sprijinul familiei poate reduce o parte dintre efectele abandonului, în timp ce alții pot avea nevoie de mai mult timp și de ajutor specializat pentru a procesa această experiență.

De ce unii copii abandonați ajung să repete modelul

Mulți adulți care au fost abandonați în copilărie își promit că nu vor face niciodată același lucru propriilor copii.

Și totuși, uneori, în fața stresului, a conflictelor sau a responsabilităților, pot repeta fără să își dea seama modelele relaționale pe care le-au cunoscut.

Nu pentru că nu își iubesc copiii.

Ci pentru că nu au avut un model sănătos de implicare paternă și nu și-au vindecat propriile răni.

Este important de subliniat că abandonul nu se transmite inevitabil din generație în generație. Mulți copii abandonați devin adulți implicați și părinți disponibili. Diferența este făcută adesea de conștientizarea propriei istorii, de relațiile reparatoare și, uneori, de psihoterapie.

Ciclul poate fi întrerupt

Faptul că ai crescut fără un tată implicat nu înseamnă că acesta este destinul familiei tale.

Atunci când un adult își înțelege propria poveste, își recunoaște rănile și învață alte modalități de a relaționa, ciclul poate fi oprit.

A cere ajutor nu este un semn de slăbiciune. Este un act de responsabilitate față de tine și față de copiii tăi.

Un copil nu are nevoie de un părinte perfect. Are nevoie de un adult prezent, implicat și dispus să repare atunci când greșește.

În multe situații, tocmai această disponibilitate de a rămâne aproape și de a reconstrui relația este cea care face diferența între repetarea unei răni și vindecarea ei.

Poți citi și articolul despre trauma transgenerațională a partenerului

Bibliografie

  • Bowlby, J. (1988). A Secure Base.
  • Lamb, M. E. (Ed.). (2010). The Role of the Father in Child Development.
  • Amato, P. R. (2000). The Consequences of Divorce for Adults and Children. Journal of Marriage and Family.
  • Siegel, D. J. (2012). The Developing Mind.
  • https://www.apa.org/
Publicat pe

Când trauma transgenerațională a partenerului ajunge să influențeze întreaga familie

Trauma transgenerațională poate influența felul în care oamenii își construiesc relațiile de cuplu și rolul de părinte. Uneori, experiențele nerezolvate din familia de origine continuă să își lase amprenta asupra generațiilor următoare.

Într-o relație, fiecare partener aduce cu sine nu doar propriile experiențe, ci și modelele învățate în familia de origine.

Felul în care o persoană gestionează apropierea, conflictul, vulnerabilitatea sau responsabilitatea poate fi influențat de ceea ce a trăit în copilărie. Uneori, aceste tipare se repetă de la o generație la alta. Vorbim atunci despre traumă transgenerațională.

Aceasta nu înseamnă că trauma se transmite automat, ci că se pot transmite anumite credințe, frici, mecanisme de apărare și moduri de relaționare.

Un adult care a crescut într-o familie rece emoțional poate avea dificultăți în a-și exprima sentimentele. O persoană care a trăit abandonul poate deveni foarte sensibilă la respingere sau, dimpotrivă, se poate retrage atunci când relația devine prea apropiată.

În timp, partenerul ajunge să trăiască efectele acestor răni. Poate evita anumite subiecte, își poate reduce nevoile, poate prelua mai multe responsabilități sau poate încerca permanent să mențină liniștea în familie.

Atunci când apare și un copil, tiparul devine și mai vizibil. Copilul nu cunoaște istoria familiei, dar observă comportamentele. Poate învăța să nu își exprime emoțiile, să fie mereu atent la stările părinților sau să creadă că trebuie să păstreze pacea în casă.

Uneori, unul dintre parteneri încearcă să compenseze lipsa de implicare sau indisponibilitatea celuilalt. Pe termen lung, acest lucru poate duce la epuizare și la un dezechilibru în familie.

Este important să înțelegem de unde vine un comportament, dar înțelegerea nu înseamnă justificare. Trauma poate explica anumite reacții, însă adultul rămâne responsabil pentru efectele comportamentului său asupra partenerului și copilului.

Transmiterea acestor tipare poate fi întreruptă. Primul pas este observarea a ceea ce se repetă: cum erau gestionate conflictele, cum se exprima afecțiunea și ce se întâmpla atunci când cineva era vulnerabil.

Psihoterapia individuală, de cuplu sau de familie poate ajuta la diferențierea trecutului de prezent și la construirea unor moduri mai sănătoase de relaționare.

Trauma transgenerațională nu este un destin. Tiparele pot fi înțelese, schimbate și oprite înainte de a fi transmise mai departe.

Dacă te interesează acest subiect, poți citi și articolul despre abandonul patern și efectele sale asupra copilului.

Publicat pe

Legătura dintre bullying și depresie la maturitate

În urmă cu doi ani a intrat în vigoare legea anti-bullying și a început să aibă și efecte. Unele cazuri grave în care elevii au fost agresați de colegi au ajuns în instanță. Această formă de hărțuire nu este doar de natură fizică, se referă și la tachinare, excludere, presiune psihică. Atât legea, cât și societatea pun sub lupă agresorul, dar există mai multe nuanțe aici. Există și agresorii pasivi care îl susțin pe agresor și îl incită, iar acest comportament poate face la fel de mult rău.

Citește mai departe

Publicat pe

Semnalele depresiei la adolescenți, în pandemie. 32% au consumat substanțe alături de prieteni conectați online

Izolarea cauzată de pandemia de Covid-19 a afectat adolescenții din toată lumea. O cercetare internațională arată că aproape jumătate dintre aceștia au consumat substanțe și alcool, chiar în absența „găștii” de prieteni. Unii au consumat împreună, prin intermediul tehnologiei. Carmen Buțerchi, psiholog și psihoterapeut pentru familie, cuplu și copil, explică de ce adolescența este o vârstă vulnerabilă și oferă pentru părinți un manual pentru a identifica momentul în care trebuie să apeleze la un specialist pentru copilul lor.

Citeste mai departe

Publicat pe

Pregătirea pentru grădiniță

Pentru părinţi, grădiniţa este mediul care le va modela şi dezvolta copilul sub aspect intelectual, emoţional, social, motric, al abilităţilor de autonomie, însă cel puţin la început, pentru micuţ poate avea o altă semnificaţie: este locul în care a fost abandonat de părinţi. Cu siguranţă ai auzit copii spunând că le-a fost frică de faptul că părinţii nu vor mai veni să îi ia acasă. Poate chiar tu ai simţit aşa când erai de vârsta lor.

Sentimentul de abandon pe care îl încearcă micuţii este explicat prin faptul că ei sunt scoşi din zona lor de confort, protecţie si siguranţă.

Din această cauză este important să fie pregătiţi din timp pentru începerea grădiniţei.

Atenţie! băieţii se acomodează mai greu decât fetele.

Sugestiile mele pentru uşurarea acestei tranziţii sunt:
1. Vorbește-i despre activitățile pe care le va avea în orar dându-le o conotație de joc. Adică, în loc să îi spui” vei învăța să modelezi animăluțe din plastilină” spune-i” te vei juca cu plastilină şi vei modela animalele tale preferate”.
2. Jocul de rol sau joaca” de-a grădinița” sunt de un real ajutor atât pentru copil cât si pentru părinte. Pe micuț îl ajută să înțeleagă și să se pregătească pentru începerea grădiniței, iar pe părinte îl ajută să vadă care sunt temerile și percepțiile micuțului referitoare la aceasta. Spre exemplu, este posibil ca unii copii să creadă că mersul la grădiniță este echivalentul mersului în parc sau la locul de joacă, unde părinții sunt prezenți, șederea este mult mai scurtă și nu există un alt adult care să le ghideze activitatea.
3. Implică-l în pregătirile pe care le faci pentru începerea grădiniței cum ar fi cumpărarea hainelor sau alegerea celor pe care le va purta in prima zi.
4. Mergi cu el să vadă grădinița, locul unde se va juca, unde va dormi, unde va mânca și să o cunoască pe educatoare. Asigură-l că tu ai incredere deplină că acolo va fi în siguranță.
5. Cu două săptămâni înainte pregătește un calendar și hașurați sau colorați împreună fiecare zi astfel încât să îl ajuţi să înțeleagă că mai este puțin. Sau pe o foaie puteți desena conturul animalului preferat de la mare la mic, cu fiecare zi care trece se colorează un animaluț până se ajunge la cel mai mic.
6. Vorbește cu directoarea grădiniței să îți permită să stai în sală sau la ușă până se acomodează.
7. Scurtează treptat timpul. Dacă în prima zi ai stat 4 ore, zilele următoare stai 3 ore, apoi 2 ore și tot așa până renunți la a mai sta cu el (ea). Pentru a nu-i crea impresia falsă că prezenţa ta la grădiniţă este permanentă poţi apela din nou la un calendar în care să marchezi zilele, săptămânile în care se va întâmpla acest lucru.
8. Tine-ți promisiunile. Dacă i-ai spus că după masa de prânz vii și îl iei, așa trebuie să se întâmple. Minţirea sau păcălirea copilului nu sunt recomandate în nici o situaţie, însă cu atât mai puţin atunci când contextul de viaţă necesită un efort de acomodare şi sprijin emoţional sporit din partea părinţilor. Se va simţi umilit, trădat şi îţi va răspunde cu aceeași monedă.
9. Dacă până acum nu aveţi stabilit un ritual de despărţire acum este momentul cel mai propice pentru aşa ceva. Spre exemplu, acel “bate palma” sau un scurt joc de cuvinte care să marcheze despărţirea.

Publicat pe

Cum pot influența părinții stima de sine a copiilor

Când spunem stimă de sine ne referim la ceea ce simţim, gândim şi credem despre noi sub aspectul valorii şi al competenţelor personale. Reflectă părerea pe care fiecare persoană o are despre sine, valoarea personală atribuită, cum se vede şi se autoapreciază în relaţie cu ceilalţi, încrederea în capacitatea proprie de a reuşi ceea ce îşi propune, modul în care crede că ceilalţi o văd, respectul faţă de propria persoană etc.

Stima de sine este un proces aflat în continuă dezvoltare, variabil în timp şi care este activ in mod diferit pe mai multe niveluri. Cu alte cuvinte, dacă un copil nu are o stimă de sine crescută în ceea ce priveşte competenţele şcolare la vârsta de 8 ani, spre exemplu, la 14 ani acest lucru poate fi total schimbat. Sau o persoană poate avea o stimă de sine crescută privind competenţele profesionale, însă, în acelaşi timp să aibă o stimă de sine scăzută privind competenţele parentale.

Dezvoltarea stimei de sine este influenţată de o multitudine de factori, iar în ceea ce priveşte influenţa părinţilor, cercetătorii i-au descoperit pe următorii:

Genetica. Cercetătorii au fost interesaţi de măsura în care genele influenţează dezvoltarea stimei de sine şi au concluzionat faptul că procentul este de 30 – 40% din variaţia nivelului stimei de sine între fraţi. Restul de până la 100% este reprezentat de alţi factori externi cum ar fi joaca, şcoala, prietenii, locul de muncă şi aşa mai departe.

Suportul parental: implicarea părinţilor în îngrijirea, creşterea şi educarea copiilor.
S-a descoperit că efectele suportului matern sunt diferite de cele paterne în ceea ce priveşte influenţa exercitată în dezvoltarea stimei de sine. Implicarea mamei ajută la formarea sensului valorii copilului, iar a tatălui în ceea ce priveşte competenţele.
Un aspect important de luat în seamă este faptul că lipsa frecventă sau absenţa pe termen lung a părinţilor influenţează în mod negativ dezvoltarea stimei de sine, mai ales în cazul persoanelor de sex masculin.

Acceptarea are o semnificaţie calitativă şi se referă la faptul că nu este de ajuns simpla implicare a părinţilor. Pentru a influenţa în mod pozitiv dezvoltarea stimei de sine a copilului, părinţii trebuie să identifice în copilul lor atât trăsăturile pozitive cât şi pe cele negative, să le accepte şi să ofere posibilitatea copilului de a se dezvolta în acord cu trăsăturile lui unice.

Aşteptările părinţilor. Definirea clară a aşteptărilor şi a limitelor sunt atitudini parentale asociate cu dezvoltarea unei stime de sine pozitive, iar stabilitatea şi menținerea lor permite copilului să înveţe ce comportamente sunt acceptate şi care nu.

Stilul parental. Orice relaţie umană de durată solicită primirea şi oferirea de respect, iar cea părinte – copil nu trebuie să facă excepţie. Cercetătorii au descoperit că părinţii care adoptă un stil parental de educare bazat pe respect şi atitudini democratice tind să crească copii cu o stimă de sine mai mare decât cei care abordează un stil autoritar, bazat pe controlarea copilului.

Ordinea naşterii. Datorită faptului că primii născuţi şi copiii singuri primesc mai multă atenţie din partea părinţilor tind să aibă o stimă de sine mai crescută decât mezinii unei familii.

Modelarea. Modul în care părinţii reacţionează, tratează şi rezolvă problemele cu care se confruntă de-a lungul vieţii constituie un patern pe care copiii îl preiau şi îl aplică la rândul lor. Astfel, părinţii care se confruntă cu provocările vieţii în loc să le evite le arată copiilor o strategie de rezolvare a problemelor pro-stimă de sine.

Sursa: Self-Esteem Research, Theory and Practice – Christopher J. Mrunk

Publicat pe

Qbebe.ro: Copilul care şantajează și nevoile lui

Vă invit să faceţi un exerciţiu de imaginaţie, să închideţi ochii şi să vă reprezentați imaginea unui copil care şantajează. Cum arată?

Eu văd un mic drăcuşor cu aripi, de culoare verde, cu arc şi săgeată în mână care ţinteşte spre părinţii lui atunci când aceştia sunt obosiţi, preocupaţi cu alte treburi sau pur şi simplu încearcă să se relaxeze. Îi văd pe părinţii lui cum aleargă prin casă încercând să se ascundă de săgeţile lui şi cum el râde cu poftă de fiecare dată când îi nimereşte.

Cât suntem copii, daca incercam sa obtinem ceea ce avem nevoie suntem etichetati drept rasfatati, rai sau santajisti emotionali de mare clasa, „mari smecheri”. La vârsta adulta, daca luptam si depunem efort sustinut pentru a obtine ceea ce avem nevoie, ni se spune ca suntem ambitiosi. De unde vine oare aceasta diferenta de perceptie?

In mare parte, este vorba despre credinte sociale transmise din generatie in generatie care ne-au invatat ca nevoile bebelusului se limiteaza la hrana, scutec curat si stare de sanatate buna. Generatii intregi de copii au fost crescuti astfel, iar când au ajuns la vârsta adulta li s-a cerut exact ce au fost opriti sa faca: sa recunoasca ca au si alte nevoi de satisfacut, nu doar cele primare (hrana, fiziologice, sete etc).

Iată câteva dintre principalele nevoi emoționale ale micuților:

  1. Protecție, atenție și securitate
  2. Nevoia de a plânge.
  3. Iubirea necondiționată.

Acum, la finalul acestui articol, dupa ce ati inteles mai bine de ce micutii se comporta in anumite feluri, va invit sa reluati jocul de la inceput si sa spuneti ce vedeti. Drăcusorul meu a disparut, acum văd doar un copilaș care vrea ceva și nu stie cum să ceară.

Articolul întreg poate fi citit vizitând Qbebe: http://www.qbebe.ro/psihologie/dezvoltare_emotionala/copilul_care_san