Un tată poate lipsi din viața copilului în mai multe feluri. Uneori este absent fizic, alteori este prezent în aceeași casă sau proximitate, dar nu participă efectiv la viața copilului.
Copiii au nevoie de un adult care să fie prezent și consecvent în viața lor. Această stabilitate le oferă încrederea că se pot baza pe cei care îi îngrijesc și reprezintă o bază importantă pentru dezvoltarea lor emoțională. De cele mai multe ori, explicația pe care și-o oferă este una dureroasă: „Nu sunt suficient de important.”
Cum poate influența abandonul dezvoltarea copilului
Fiecare copil reacționează diferit, însă abandonul patern poate fi asociat cu dificultăți precum:
- teamă de respingere și abandon în relațiile viitoare;
- stimă de sine scăzută;
- dificultăți în a avea încredere în ceilalți;
- anxietate sau tristețe persistentă;
- rezultate școlare mai slabe;
- nevoie excesivă de validare sau, dimpotrivă, evitare a apropierii emoționale.
Nu toți copiii sunt afectați în același fel. Pentru unii, prezența unui adult de încredere sau sprijinul familiei poate reduce o parte dintre efectele abandonului, în timp ce alții pot avea nevoie de mai mult timp și de ajutor specializat pentru a procesa această experiență.
De ce unii copii abandonați ajung să repete modelul
Mulți adulți care au fost abandonați în copilărie își promit că nu vor face niciodată același lucru propriilor copii.
Și totuși, uneori, în fața stresului, a conflictelor sau a responsabilităților, pot repeta fără să își dea seama modelele relaționale pe care le-au cunoscut.
Nu pentru că nu își iubesc copiii.
Ci pentru că nu au avut un model sănătos de implicare paternă și nu și-au vindecat propriile răni.
Este important de subliniat că abandonul nu se transmite inevitabil din generație în generație. Mulți copii abandonați devin adulți implicați și părinți disponibili. Diferența este făcută adesea de conștientizarea propriei istorii, de relațiile reparatoare și, uneori, de psihoterapie.
Ciclul poate fi întrerupt
Faptul că ai crescut fără un tată implicat nu înseamnă că acesta este destinul familiei tale.
Atunci când un adult își înțelege propria poveste, își recunoaște rănile și învață alte modalități de a relaționa, ciclul poate fi oprit.
A cere ajutor nu este un semn de slăbiciune. Este un act de responsabilitate față de tine și față de copiii tăi.
Un copil nu are nevoie de un părinte perfect. Are nevoie de un adult prezent, implicat și dispus să repare atunci când greșește.
În multe situații, tocmai această disponibilitate de a rămâne aproape și de a reconstrui relația este cea care face diferența între repetarea unei răni și vindecarea ei.
Poți citi și articolul despre trauma transgenerațională a partenerului
Bibliografie
- Bowlby, J. (1988). A Secure Base.
- Lamb, M. E. (Ed.). (2010). The Role of the Father in Child Development.
- Amato, P. R. (2000). The Consequences of Divorce for Adults and Children. Journal of Marriage and Family.
- Siegel, D. J. (2012). The Developing Mind.
- https://www.apa.org/